Când Universul îşi deschide porţile
luminilor în faţa oamenilor nedumeriţi
şi-o stea le face semn să se apropie cu sclipirea ei veselă
tot pământescul se destramă.
Iubirea îşi arată faţa luminoasă şi caldă
frica se sparge ca un balon şi bucăţile se dizolvă
curajul zâmbeşte şi-şi întinde braţele protector
spre oricine fără să ţină cont de cine trece pragul porţii
ura se dă la o parte spăşită şi coboară
înapoi în sufletele ce mai au de cârmuit nişte păcate
invidia îşi pierde memoria parţial
până când îşi întoarce din nou privirea spre Pământ
sufletul trage de roba trupească din toate părţile
până când aceasta se descoase la toate încheieturile
permiţându-i să se elibereze pentru veşnicie
lăsându-şi semnătură pentru posteritatea
neastâmpărată să iasă mereu în faţa vieţii de aici.
După ce poarta Pământului se-nchide-n urma celor plecaţi
toate rămân agăţate de-un cuier postat în faţa porţii
pentru alţii cărora le vine rândul să vină în această viaţă
în timp cei care au făcut primul pas spre Univers
se simt eliberaţi şi-şi dau seama că de fapt
s-au întors Acasă
de unde nu ar fi plecat niociodată
dacă Domnul nu ar fi voit plecarea lor.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii