pe care stau, clădit din aceiaşi atomi care compun pădurea
şi privesc, până când privirea
încrâncenată reuşeşte
să taie încă o fereastră în perete,
două, pentru aviditatea nepotolită a
ochilor
să pătrundă lumina, chiar confuză
ca aurul neseparat încă de filon, lumina pe care
o lacrimă,
o singură lacrimă
omenească
o va spala dumnezeieşte,
va face transparentă,
îi va da gustul acela numai al ei, gustul amărui
de migdală tânără,
gustul de pasăre contopită cu zborul
şi mirosul de vânt care se lasă
călărit de gând,
eliberare a culorii din curcubeu
şi sens
al fluidităţii universale
statuile coboară de pe soclu, încep
să curgă printre oameni
visul, să se prelingă
în trezie
şi în aceasta împletire, disperată ca
o iubire-n agonie,
omul, el,
nu mai curge…
împietrit
de propriu-i mister,
caută cu privirea punctul fix
- statuia din el-însuşi -
şi strigă, strigă, până când
din el răsare dimineaţa
şi noaptea
se îneacă în propriu-i urlet.
-->
Comentarii
Multumesc, dl.Mihai Kanuti! De ce sa nu recunosc, comentariul dv. mi-a facut placere. Inca o data, multumesc!
Multumesc, Lenus!
O zi frumoasa!
Cu drag,
Anca
Un frumos poem liric...Felicitări!
şi privesc, până când privirea
încrâncenată reuşeşte
să taie încă o fereastră în perete,...o hiperbola a actului de a privi ,de fapt este mai mult decat simplu gest ,este prefacerea lui metaforica intr-o stranie mecanica a unei actiuni
imi plac enumerarile descriptive ale lacrimei:gustul amărui,mirosul de vânt....
in final interesant contrast
de migdală tânără,gustul de pasăre contopită cu zborul,
in ultima parte interesanta opozitia statuie care coboara de pe soclu si omul care nu mai curge,este o inversare de existente,poate raspunsul este metafora extraordinara a finalului
- statuia din el-însuşi -
şi strigă, strigă, până când
din el răsare dimineaţa
şi noaptea
se îneacă în propriu-i urlet. poemul este de un lirism și o arta poetica impecabila !