Este ora două noaptea şi o lună strălucitoare pe cer. Un vânt călduţ unduieşte uşor firele gălbejite de iarbă de pe marginea drumului. Din când în când, şoseaua îşi aratâ denivelările în lumina farurilor unor maşini întârziate sau a tir-urilor ce vin din sau merg spre port.
Fetele se plictisesc, iar lui Marcu îi este somn. Lor le dă mâna, sunt obişnuite să doarmă ziua şi să trăiască noaptea, dar el... În condiţii normale ar fi suportat o noapte-două de veghe, dar acum s-au adunat prea multe ore nedormite. Mai e şi alcoolul.
Kati se hotărăşte:
- Poate că-i mai bine să vă lăsăm singuri. Eu fac semn la maşini, dacă opreşte vreuna, ne descurcăm noi, iar pe voi...
Se opreşte dându-şi seama că nu vorbeşte cu Lică, iar Marcu nu o iritase încă. Se proţăpeşte în mijlocul drumului dând din ambele mâini la fiecare trecere de autovehicul. Munca ei nu-i în zadar. Din cele câteva maşini somate să oprească şi care trec pe lângâ ea claxonând, se îndură să opreacă un tir uriaş.
Frânele îşi dovedesc utilitatea la câţiva metri în faţa Daciei aflată în afara carosabilului. Farurile îi orbesc, iar din maşină nu se grăbeşte nimeni să dea semne de viaţă. Frica păzeşte ambele bostănării.
Kati îşi ia inima în dinţi şi porneşte spre tir ţinând o mână streaşină la ochi. Cu presimţiri sumbre în ultima vreme, Marcu, sprijinit de capotă, trage lângă el sticla de benzină şi se scotoceşte după brichetă. Manevră inutilă. Când fata ajunge în unghiul de umbră şi îşi ia mâna de la ochi, prin fereastra cabinei îşi scoate capul o voce veselă şi uşor stâlcită:
- Ehehei, Kati! Salutam! Cu mâna la ochi, eu nu te recunoaştem şi noi temut să nu fie bandiţii din ăia bruneţii! De-aia stat aşteptat gata de fugă.
- Ai terminat, mă, baclava!? Gură mare, lasă-mă şi pe mine să vorbesc.
Marcu, tocmai se întreabă: ”Oare câte cunoştiinţe pot să aibă fiinţele astea nocturne?”
- Vorbeşte, Kati, dragule. Aţi ieşit la iarba verde şi aţi dogit dogitura?
„Dacă te-ar auzi Lică, te-ar face halviţă!” cugetă Marcu atent la discuţia ce continuă pe un ton asemănător celui dintre ei în timpul când Lică mai exista în stare de funcţionare.
- Nici o pană, turcomane! Nu avem şofer.
- Da’ cine va adus până aici?
- Proprietarul, da’ a făcut baie în vodcă şi până se trezeşte trece sezonul. Ne iei la oraş?
- Pe toţi?
- Ee! Dumnealor rămân să păzească roţile maşinii! Eu şi soră-mea, atât.
- Şi plata? Plătesc ei?
- Nu mai au, mă, cu ce. Pricepi? Oricum voi ne sunteţi datori vânduţi, aşa că... să nu pomeneşti de plată.
Veselul şofer izbucneşte într-un râs atât de sănătos încât Marcu stă să explodeze de necaz, dar, având în vedere „avantaj turc”, se abţine.
Fetele se urcă în cabină şi strigă spre Marcu prin fereastră, în timp ce hurdughia rulează încet pe lângă el:
- La revedere procopsiţilor! Sper să nu vă pape bau-bau până vă treziţi.
Marcu se mulţumeşte să facă semn cu mâna. Se întoarce şi-l trage chinuit pe Lică aşezându-l pe banchetă. Intră şi el ferecând uşile în speranţa unui pui de somn. Adoarme.
***
Prin parbrizul din spate soarele dimineţii fulgeră pleoapele umflate ale lui Lică. Deschide ochii clipind. Se ridică şi-l vede pe Marcu dormind pe scaunul de lângă şofer cu capul sprijinit de portieră. Sperând să se învioreze coboară binişor la aer proaspăt. Se priveşte în oglinda exterioară şi vede o faţă ca de câine ciobănesc jumulit de urs. Gura uscată, amară şi cu gust de petrol, este un dezastru. Adună resturile dezmăţului şi le piteşte în tufişuri. Soarbe câteva linguri de apă adunată în podul palmei din pârâiaşul invizibil dintre tufe. Revine la maşină, porneşte motorul cu intenţia de a pleca fără să-l deranjeze pe Marcu, dar acesta se trezeşte şi-i spune fără nici un fel de introducere:
- Lică, îi tragi cât poţi de tare şi cât e încă devreme. Te opreşti direct pe faleză şi ne băgăm în mare vreo jumătate de oră. Poliţia nu cred să se fi trezit şi nici tu nu eşti îngeraş. Altfel nu putem face!
Lică pare ceva mai optimist:
- Am făcut eu şi mai rele. O să mă descurc şi-acum.
- Dacă ar şti nevastă-ta cum te-ai descurcat azi-noapte, precis te-ar castra.
- Dacă ar ştii soră-sa ce-ai făcut tu azi-noapte s-ar îmbogăţi lumea cu doi castraţi.
- Taci din gură şi dă-i bice!
În 20 de minute maşina intră în Constanţa, iar în altele 10 este parcată pe faleză într-un punct în care se poate coborâ pe plaja plină de scoici. Ca doi turişti fără prejudecăţi se dezbracă în maşină şi coboară alunecând ca pe topogan pe pământul sfărâmicios al falezei. Stau culcaţi pe spate în apa până la genunchi până li se zbârcesc testiculele, apoi, ceva mai dezmorţiţi, trec la efort fizic, amândoi înoată cu sârg în speranţa eliminării a cât mai mult din otrăvurile acumulate în trup. În final, matinalii amatori de mare ies la ţărm bine dispuşi, evident mai proaspeţi şi cu feţele mai luminate.
Marcu îşi aminteşte:
- Pe aici pe undeva era odată un izvor, chiar la baza falezei. Dacă mai este şi-1 găsim, putem scăpa de sarea asta, altfel se va usca pe noi şi ne va provoca neplăceri toată ziua.
Îl caută şi-1 găsesc. După o clătire îndelungată cu apa rece a izvorului, viaţa începe să li se pară mult mai suportabilă, Câţiva covrigi calzi cu bragă rece le ridică şi moralul. La sfârşit, o cafea babană făcută turceşte îi fac să uite disconfortul din timpul nopţii. La ora când localnicii îşi îndreaptă paşii spre munci, Dacia ameţiţilor opreşte în acelaşi loc de cu o seară înainte.
Nici nu apucă să coboare, că machedonul se şi înfiinţează lângă ei. Ori nu bagă de seamă nimic ori ei s-au dezmeticit de-a binelea ori, pur şi simplu, nu-1 interesează, căci spune:
- Treaba-i gata! şi începe să dea indicaţii: Ieşi în bulevard şi în sus. Am pregătit totul într-un singur loc, să nu te trambalezi de colo-colo.
Nici o vorbă în plus. Unde au dormit, dacă au mâncat, nimic. Dezinteres total. Bunul şi primitorul aromân este absent momentan. Griji mult mai importante se află pe lista lui, omul de afaceri domină peste sentimente.
După o încâlceală de străzi mari şi mici, găsesc destinaţia, o firmă a cărei denumire nu le spune nimic. Este adevărat că nici nu simt nevoia să afle ceva despre ea.
Lică primeşte nişte hârtii pe care le cercetează cu atenţie şi, folosindu-se de ele, verifică încărcarea maşinii. Contribuţia lui Marcu este minimă şi se rezumă la a aşeza şi înghesui pachetele în portbagaj sau pe bancheta din spate. La terminarea operaţiunilor, Lică apucă pur şi simplu o sacoşă din torpedou şi intră dimpreună cu furnizorul în clădirea firmei. Revine în timp record, trânteşte portiera şi spune în timp ce porneştea motorul:
- Gata! Putem pleca, aici nu mai avem ce face!
Marcu îşi exprimă încă o dată nedumerirea:
- În şacoşa aia ai avut banii?
- Da! De ce?
- Tot timpul?
- Sigur! Unde puteam să-i ascund mai bine? Drept dovadă e că nici tu nu ţi-ai putut închipui aşa ceva, deşi ai văzut sacoşa în torpedou.
- Eşti ţâcnit!
- Un pic! Poate. Aşa-mi zice şi nevasta.
- Nu mi-am închipuit niciodată că afacerile se fac aşa.
- De ce, Marcu? Am venit cu bani gheaţă, nu cu miloaga sau cu cereri de creditare fără garanţie. În aste condiţii, orice comerciant e fericit să te servească exemplar. Mai ai de învăţat, băiete!
Marcu trebuie să admită că are dreptate şi nu mai comentează.
Maşina se înşurubează în drum. Cei doi se hătărăsc să nu mai folosească bacul, încărcătura putând să le creeze greutăţi. Vor face un ocol peste podul de la Giurgeni.
Ajunşi la intrarea pe pod trebuie să oprească din pricina unui baraj al poliţiei care verifică tot ce vine pe şosea dinspre Dobrogea. Sunt nevoiţi să-şi prezinte actele şi să deschidă portbagajul, dar nu se întâmplă nimic altceva.
Lică încearcă să explice:
- Probabil caută vreun deţinut evadat. S-a mai întâmplat.
Marcu nu răspunde. Pufăie pierdut în gânduri şi cu mâna întinsă în afara maşinii, sperând să aducă în interior cât mai mult aer răcoritor.
Lică insistă în legarea unui dialog:
- De ce eşti aşa dezumflat, Marcule?
- Mă gândesc şi eu! Crezi că mai găsesc azi pe cineva la Universitate?
- Poate. Vrei să pleci diseară?
- Aş pleca. Am destule de făcut şi n-aş vrea să intru în criză de timp. Într-o zi voi avea nevoie de tine!
- Sper că nu la vreo înmormântare!
Marcu întoarce capul spre el şi zâmbeşte:
- Nu sunt atât de prăpăstios!
- Oricând, Marcule! Numai să fie totul bine.
Restul drumului îl parcurg într-o tăcere rareori întreruptă de comentarii rutiere sau observaţii agricole generate de peisaj.
Acasă, maşina este descărcată şi, în absenţa soţiei, Lică se duce întins la frigider pentru a aduce material care să potolească cele două burţi aflate în suferinţă.
- Avem timp să tragem o fugă până la Universitate, Lică?
- Cred că da! Măcar până la patru trebuie să fie cineva acolo!
Nu se înşela. Deşi vacanţă, uşile sunt deschise. Marcu îşi notează de pe afişiere tot ce-1 interesează, iar de la bibliotecă se alege cu două culegeri de probleme şi modele de teste.
Afacerile lui Lică deşi mărunte îl scutesc de probleme financiare, astfel că, înainte de plecare, îşi permite să-i pregătească lui Marcu un bidonaş cu vin din producţia proprie şi nişte cadouri din marfa abia adusă de la Constanţa. Marcu se simte jenat:
- Mă mituieşti?
- Nu, omule! Pentru copii!
Seara, în gară, Marcu îşi ia rămas bun, iar înainte de a se urca în tren proclamă cu cea mai mare seriozitate:
- Te voi căuta, Lică, foarte curând!
- Te aştept, Marcule. Ţi-am mai spus, oricând şi în orice situaţie.
-->
Comentarii