26. (cyberproză)
~ femeia-crizantemă ~
„Oricine poate iubi în miezul verii, când carnea este ieftină și caldă. Eu am ales să înfloresc în frig, transformând fiecare atingere într-o execuție blândă.”
Decadența de Plumb și Neon
(poem în proză/monolog dramatic)
Anatomia frigului din urme
celui care m-a căutat în carnea orașului acolo unde noaptea miroase a fier și a flori strivite
Nu-ți întoarce privirea de la ecranul umed al acestei nopți electrice. Privește-mă bine prin lentila strâmtă a dorinței tale aici unde trotuarele lucesc ca spatele unui pește uriaș zvârlit pe asfaltul ud. Eu nu vin din legendele parfumate cu ceai de iasomie și mătăsuri imperiale. Sunt femeia-crizantemă a acestui veac de plumb o hologramă de carne și violet crescută la marginea nopților de neon acolo unde singura dovadă a vieții este aburul care ne scapă printre buze. Tu mă privești ca pe o bizarerie o floare stranie care îndrăznește să își deschidă potirul când termometrele coboară sub zero grade când tot restul lumii se ascunde sub straturi groase de indiferență și beton. Dar tu nu înțelegi că frigul este singurul meu complice. Doar sub presiunea aerului înghețat carnea mea își găsește adevărata densitate iar petalele mele devin lame fine de bisturiu care îți taie straturile de rațiune una câte una până când te las complet dezgolit în fața propriei tale foame.
Apropie-te și atinge-mi umărul rece această linie de ceară și sticlă pe care lumina stradală o colorează în nuanțe de cianură și aur bolnav. Simți fiorul? Nu este respingere ci invitația mea la un dans de o senzualitate brutală un pact carnal semnat pe marginea prăpastiei. Fiecare petală pe care degetele tale o desprind de pe trupul meu este o jertfă pe care o ofer de bunăvoie zeilor mărunți ai pierzaniei. Mă dezbrac de pudoare așa cum toamna își leapădă frunzele contaminate de rugină cu o nepăsare suverană cu o voluptate care frizează nebunia. Știu exact ce urmează. Știu că fiecare atingere a ta lasă în urmă o dâră violetă o vânătaie mătăsoasă pe care o voi purta ca pe o bijuterie secretă în zilele de iarnă ce vor veni. Dar în această noapte nu există trecut și nu există consecințe. Există doar încleștarea violentă a două trupuri care încearcă să smulgă o scânteie de viață dintr-o lume de gheață.
Gura ta are gust de tutun și ploaie acidă un amestec care se potrivește perfect cu parfumul meu greu amărui de plantă care își cunoaște sfârșitul. Când mă strângi în brațe simt cum petalele mele se strivesc între piepturile noastre eliberând o sevă lipicioasă și caldă un nectar întunecat care ne unge pielea și ne transformă îmbrățișarea într-un ritual păgân. Nu mă cruța. În această geometrie de plumb a camerei noastre de hotel unde umbrele jaluzelelor ne taie trupurile în felii egale de lumină și întuneric violența dorinței este singura noastră formă de rugăciune. Sunt o victimă consimțită pe altarul simțurilor tale. Fiecare geamăt pe care mi-l smulgi este o petală care cade o bucată din mine care moare pentru ca tu să poți trăi clipa de extaz absolut acea secundă în care crezi că ai învins moartea doar pentru că îmi simți inima bătând sălbatic sub coastele tale.
De ce crezi că am ales să înfloresc în miezul dezastrului când grădinile sunt doar amintiri îngropate sub noroi? Pentru că doar atunci dăruirea mea capătă valoare de jertfă sacră. Oricine poate iubi în iulie când soarele face carnea ieftină și accesibilă. Dar să iubești în noiembrie pe o saltea aruncată pe podea în timp ce afară vântul urlă ca un animal rănit printre cablurile de înaltă tensiune asta necesită o credință pătimașă un fanatism al simțurilor pe care doar noi doi îl împărtășim. Trupurile noastre transpirate au devenit o singură masă de reflexe arămii și umbre adânci. Te simt în mine ca pe o lamă caldă o prezență străină și totuși atât de necesară un călău blând care mă execută cu fiecare mișcare de șolduri trăgându-mă tot mai adânc în potirul înfiorat al acestei nopți fără sfârșit.
Iar când totul se va termina când această febră electrică se va stinge și neonul de afară va începe să pălească sub primele raze ale unei dimineți cenușii ce va mai rămâne din femeia-crizantemă? Pe cearșafurile mototolite vor zăcea doar resturile acestei anatomii a frigului: petale negre și violete strivite mirosind a mosc și a oboseală sacră. Tu te vei îmbrăca în tăcere îți vei încheia nasturii hainei cu degete ușor tremurânde încercând să ștergi de pe piele parfumul meu persistent care refuză să te părăsească. Dar nu vei reuși. Te-am marcat pentru totdeauna. Gustul meu amărui ți s-a impregnat în memorie ca o otravă lentă o dependență de care nu te vei mai vindeca niciodată. Vei căuta această intensitate carnală în fiecare pat în fiecare femeie care îți va promite primăvara dar sufletul tău va rămâne blocat aici în această toamnă târzie plângând după singura floare care a avut curajul să moară sub atingerile tale.
Rămâi încă o clipă întins peste mine lasă-mi greutatea trupului tău să îmi strivească și ultimele rezerve de aer. Vreau să simt cum gheața din exterior pătrunde definitiv în carnea mea acum când potirul a fost golit până la ultima picătură de sevă. Am fost altarul tău de mătase și plumb am înflorit în frig ca să îți ofer cel mai fierbinte iad pe care l-ai cunoscut vreodată. Iar acum când petalele s-au risipit și ecoul poemului nostru de sânge s-a stins sub zgomotul orașului care se trezește te las să pleci purtând pe buze gustul unei morți perfecte de un erotism pur și sclipitor ca o lamă de gheață.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii