- Toţi au fost aşi, iar eu am văzut că şcoala românească de medicină a dat absolvenţi de geniu. Însă, altceva m-a făcut să fiu mândră de faptul că am lucrat cu aşii vremii şi al vremurilor bune ale medicinii româneşti: doctorul Popovici, care luptase în primul război mondial, om destoinic şi doctor de excepţie. A avut norocul s-o cunoască pe MS Regina Maria. Îmi povestea că, într-o zi, în timpul unui atac periculos al inamicului, MS a intrat pe linia frontului, ca să salveze viaţa unui ostaş rănit. Speriat de ceea ce se putea întâmpla oricând, medicul şi colonelul de atunci, i-a ordonat să se întoarcă în spatele frontului, la răniţii scoşi deja de pe linia I. S-a supus ordinului, deşi era regină. Acum se amuza de întâmplarea aceea, dar atunci, când a văzut-o printre soldaţi şi arme fumegânde, spunea că pur şi simplu a înmărmurit.
Privirea doamnei Angela devine absentă. Priveşte prin mine, iar iamginile pe care, probabil că le vede, îi aduc în luminile ochilor o căldură, pe care mi-o transmite şi mie. Îmi povesteşte despre părinţii săi, despre regii noştri sau despre oameni şi locuri dragi, iar eu îi întâlnesc o duioşie în priviri, pe care doar oamenii buni o pot arăta.
A fost o femei înaltă doamna Angela Manu. Înaltă din toate păunctele de vedere. Poartă o semeţie în privire, chiar şi acum, la vârsta aceasta. Iubeşte valorile culturale, sociale şi familiale, de care nu se dezice şi pe care nu le încalcă sub nicio formă. Gândeşte profund, înalt şi cutezător. E frumoasă. Da, o bătrână frumoasă, care ştie să descopere frumuseţea în oamenii ce i se aseamănă. Frumosul domnieie sale stă în înălţimea morală pe care o deţine şi pe care o încurajează.
Mă ridic de pe fotoluiul unde mi-am găsit liniştea, atât cât frumoasa doamnă Angela Manu m-a primit sub acoperişul casei sale. Interviul pe care mi l-a acordat pentru revista ,,Seniorul”, pare că s-a sfârşit. Sunt sigură că redactorul revistei - Radu Meiroşu, va fi încântat de personajul meu. Ceaşca de cafea, golită de pofta mea mea nebună, stă alături de cocorul cu aripile deschise. Intuieşte lumina care îi va călăuzi toată ziua, aşa cum această frumoasă doamnă a simţit că eu, voi desluşi, prin amintirile domnieie sale, cât pot fi unii oameni de frumoşi şi de desăvârşiţi!
Ajung acasă şi mărturisesc că am gândit, din când în când, la noua mea cunoştinţă, care m-a impresionat aşa cum puţini oameni au reuşit. Îmi aminteşte de mama, care era o femeie puternică şi demnă. Avea o mare calitate: lăsa să se creadă că nimic nu o poate înfrânge, chiar dacă doar ea ştia, cât era uneori de vulnerabilă. Am adorat întotdeauna această impresie pe care o făcea. La fel, învăţătoarele mele, care apăreau în faţa clasei ca nişte crizanteme, mă fascinau fiindcă aveau întotdeauna răspunsul la toate întrebările mele. Emanau o eleganţă în ţinută şi în exprimare, pe care mama nu întotdeauna o avea. Ea, sărmana, îşi mai pierduse din rafinament, păstrând tăria şi dârzenia de a se lupta pentru mine şi fraţii mei. Această doamnă, Angela Manu, pe care abia am avut bucuria s-o cunosc, are în privirea, vocea şi prezenţa sa, toate aceste calităţi, adunate ca într-un mănunchi de flori de câmp, în care s-au streccurat şi câteva specii de crini regali.
Chiar a doua zi, după ce am trimis interviul către redacţia revistei, sună telefonul. E ora când îmi beau cafeaua. E un număr privat, despre care nu ştiu nimic.
-->
Comentarii
Lecturat cu mare drag...Felicitări!