Floarea-cadavru
dispare din Indonezia, dar
se reface aici, unde
cactuşii nu mai înfloresc decât noaptea
ascunzându-şi durerea
aici, unde
lumina e râncedă şi
cuvintele tac, sângerând
festin pentru vulturi pleşuvi
şi aerul, din ce în ce mai agresiv
miroase acru
aici, unde
tâmpla timpului zvâcneşte agonic şi
şerpi răsar pe ramuri fără frunze.
Într-o poiană prin care
nu mai trece nimeni
Dumnezeu mai azvârle un buchet de flori proaspete
în fereastra fără geam a vreunei şuri
roşii, galbene, albastre
-steag unei ţări în curs de dizolvare-
câte un mac, o margaretă, încă neatinse de pârjol
îsi înalţă roş-albul către cer
încăpăţânându-se să existe.
Din când în când, trece agale un bărbat,
rămăşiţă dintr-un alt univers
care îşi scoate pălăria
în faţa librăriilor
sperând că-ntre coperţi sunt pagini scrise
sau o femeie înclină uşor din cap
cu zâmbet de Monalisă reînviată
aici, unde
fântânile sunt ferecate cu lacăt,
să nu se fure muşchiul de pe ziduri.
Dumnezeule,
refugiat într-o şură cu fereastra fără geam
mai ai vreo floare pentru noi?
-->
Comentarii
Corect, multumesc pentru comentariu!
...diferența este că aici nu li se spune talibani, ci neocomuniști, noii capitaliști