Curgea peste dune-n tăcere apusul
iar soarele-n zare părea tot mai greu,
cu raze de aur broda necuprinsul,
venind mai aproape de sufletul meu.
Sub tălpile goale un râu fără prunduri,
cu pașii trecând peste el tot mai moi,
soseau întrebări neștiute pe gânduri
iar timpul venea peste timp înapoi.
.
Cu el aducea amintiri destrămate,
rămase în urmă, la margini de drum,
sau puse sub lacăt în inimi furate,
ascunse-n uitări redeschise acum.
Veneau peste vreme în ritmuri păgâne,
cu ele-aducând un parfum neștiut,
când noaptea cu ziua-ncepeau să se-ngâne
la margini de oază, pe drumul pierdut.
.
Uimirea plutea peste dunele goale,
cu umbrele serii căzute din cer,
năluci nevăzute-ncepeau să se scoale,
căzând din văzduh peste pasul stingher.
Dar cerul, deasupra, întins peste stele,
lumini fără margini aruncă-n eter –
ajunse pe dune, în chip de dantele,
ne-aduce în cuget un magic mister,
.
Căci oaza vrăjită e tot mai aproape,
se simte din față pe-o boare de vânt,
cu doruri lăsate cândva între ape,
venind către noi pe rostiri de cuvânt.
-->
Comentarii
Vă mulțumesc, domnule Ioan Muntean, pentru citirea poemului meu și pentru comentariul în versuri, neasemuit de frumoase, în care descrieți un (presupus) deșert de puternică armonie interioară, pe care l-ați dori veșnic. Ce bine ar fi să existe, eu însă prefer armonia oazei !
Apusul saharian din mine
Roșu aprins, sânge pe nisip,
Apusul s-a stins în mine,
Soarele a plecat departe,
Nisipul a rămas în tăcere.
Soarele roșu se scufundă în nisip,
Și îmi învăluie sufletul în pace,
Cufundat în mine însumi,
Simt cum mă transform în lumina apusului.
Aș vrea să rămân așa pentru totdeauna,
În această stare de perfectă armonie,
Cu lumea din jurul meu,
Și cu mine însumi.