Călătorii geodezice – Germania, istoria germaniei (IV-1)
Istoria Germaniei - 1
Moto:
„Eu acordul n-am să-l critic,
Dar mă tem de-acest final:
Ei, cu spaţiul lor vital,
Noi, cu spaţiul mioritic.”
Victor Eftimiu, în Epigramişti cu sau fără voia lor (1983); epigramă făcută cu ocazia încheierii acordului dintre Carol al II-lea şi Germania hitleristă, legat de faptul că Hitler justifica invazia Europei prin „lipsa de spaţiu vital"
Se zice că istoria Germaniei ar apărea cam târziu, o dată cu crearea regalității romano-germane în secolul al Xl-lea. Le-au plăcut atunci triburilor germane latinii? Limba germană a fost percepută ca independentă începând cu secolul al VIII-lea, fiind, împărțită într-o varietate de dialecte și limbi în evoluție. Locuitorii imperiului erau descendenți ai germanilor și celților în vest, dar și ai coloniștilor romani și ai triburilor slave, așa-numiții slavi Wendi sau Elbe, vecini cu slavii polabi. Aminteam în alte postări despre toponomia Germaniei sau a Poloniei că slavii polabi nu prea se puteau înțelege cu cei din triburile germane și i-au numit „nemți”, adică „muți”!
Expansiunea celtică în secolele VI-II î.Hr.
Migrațiile Cimbrilor și ale Teutonilor (sec. II î.Hr.)
Germanii și celții în anul 200 î.Hr.
Ca să vă convingeți, căutați în dicționare și veți vedea că „german”-ului polonezul îi zice „niemiecki”, bielorusul „нямецкі”, bulgarul „немски”, croatul „njemački”, cehul „Němec”, rusul „немецкий”, sârbul „немачки”, slovacul „Nemec”, slovenul „nemščina”, ucraineanul „німецький”, până și uzbecul a împrumutat „nemischa”, pe când italianul de acum îi zice „tedesco”, doar romanul vorbitor de latină zicându-i de pe vremuri „german”! noi îi zicem și german și neamț!
Republica Federală Germania în Europa
Așadar, Imperiul romano-german, pe care și-l revendică și cu care se laudă germanii, s-a dezvoltat în evul mediu timpuriu din Franconia (Francia) de Est (regnum francorum orientalium), care, la rândul său, a fost creată ca urmare a crizei imperiului franc din secolul al IX-lea. Familia conducătoare a ottonienilor a reușit să obțină demnitatea imperială occidentală („romană") în secolul al X-lea și a pus bazele a ceea ce era cunoscut ca Sfântul Imperiu Roman de la sfârșitul secolului al XIII-lea. Ottonen și Salier, ulterior Staufer au susținut, în forme diferite, biserica imperială (catolică). Împărații romano-germani medievali s -au văzut în tradiția Imperiului Roman antic (ideea de Reich), cu tensiuni repetate între puterile universale ale imperiului și papalitate. Deja spre sfârșitul dinastiei Hohenstaufen (secolele al XII-lea și al XIII-lea) regiunea pierde puterea. Regii romano-germani nu erau oricum niciodată conducători absoluți, optând pentru o „domnie consensuală” a regatului (prinți, fiecare cu domeniul său).
Spre deosebire de monarhiile Angliei și Franței, în Imperiul romano-german nu s-a dezvoltat niciodată o regulă imperială centralizată. Puterea multor suverani a continuat să crească în evul mediu târziu, bula de aur a lui Carol al IV-lea stabilind o „monarhie electorală”. Această formă de guvernare descentralizată, care cu siguranță avea avantaje, a stabilit în cele din urmă tradiția federalismului german (state micuțe). În evul mediu târziu a avut loc și creșterea urbanismului.
Procesul modern de construire a statului a avut loc mai ales la nivelul domeniilor individuale și numai într-o măsură limitată la nivelul imperiului (fiecare prinț cu moșioara dumisale). Reforma, contrareforma și războiul de treizeci de ani din secolele al XVI-lea și al XVII-lea au condus inclusiv î Germania la schimbări în credință și gândire, la schimbări demografice și la schimbarea constelațiilor politice. Și unii germani, precum Hitler, susțineau și susțin că germanii sunt o rasă curată (arienii)!
Comparativ cu habsburgii din Austria, care au fost împărați aproape „universali” începând din secolul al XV-lea, hohenzollernii și Prusia au devenit două mari puteri germane.
Ca urmare a războaielor napoleoniene împotriva Revoluției Franceze în 1806, Sfântul Imperiu Roman al națiunii germane a intrat sub control străin. După supremația lui Napoleon I pe continentul european a apărut pe aste locuri o reorganizare politică sub forma Confederației germane, sub conducerea comună austriacă și prusacă, ceea ce a condus la eforturile de restaurare.
După ce tendințele de eliberare îndreptate împotriva germanilor în revoluția din 1848-1849 au fost zdrobite, impulsul îndreptat spre unitatea națională a Germaniei a fost transferat armatei prusace în războaie împotriva Austriei și Franței până la fondarea Imperiului german.
Din punct de vedere socio-istoric, secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au fost marcate de revoluția industrială și de industrializare, de o creștere ridicată a populației și de procesul de urbanizare.
Ambițiile puterii germane de stăpânire a lumii în numele Wilhelminei au contribuit la apariția primului război mondial în epoca imperialismului, care s-a încheiat printr-o înfrângere a Germaniei. Revoluția din 1918-1919 a creat pentru prima dată, cu republica de la Weimar, o comunitate germană democratică, dar care nu a atins stabilitatea politică durabilă, trecând în 1933 în dictatură național-socialistă.
Suprimarea violentă a tuturor oponenților regimului din interior și politica de expansiune exterioară planificată, care a dus la dezlănțuirea celui de-al doilea război mondial, precum și persecuția și exterminarea sistematică a evreilor europeni, au devenit până în 1945 catastrofale în istoria germană.
După capitularea Wehrmacht-ului, cele patru puteri victorioase au încheiat împărțirea Germaniei și a Berlinului, fiind formate o zonă în est și trei în vest. Din cele trei zone occidentale, s-a format în 1949 Republica Federală Germania, iar în zona de est, Republica Democrată Germană (RDG). Divizarea Germaniei a fost cimentată în 1961, o dată cu construirea Zidului Berlinului și cu securizarea frontierei intergermane, supravegheată militar de RDG.
După revoluția pașnică din RDG, care în 1989 a dus la sfârșitul dictaturii partidului socialist (SED) și la formarea unei majorități covârșitoare a celor pro unire în primele alegeri libere ale Camerei Poporului din martie 1990, a devenit evidentă calea pentru negocierile privind reunificarea Germaniei.
Aprobarea celor patru foste puteri victorioase de a impune unitatea germană a fost în mare măsură determinată de integrarea vechii Republici Federale în procesul de integrare europeană început în 1951 și de așteptarea ca angajamentele de a continua acest curs și după extinderea cu cele cinci noi landuri germane. Confirmarea a fost asigurată de introducerea monedei euro, precum și de extinderea UE spre est.
Etnogeneza poporului german
Dar să ne ocupăm întâi de definiția etnogenezei, conform dicționarului explicativ al limbii române (DEX), mai ales în cazul germanilor, „arienilor”, care s-au crezut o rasă pură, care trebuie „curățată” de anumite „excrescențe”! Și ei provin din destule „anestecături”! Etno, dragii mei, semnifică „popor, comunitate etnică, rasă” (gr. ethnos „popor, națiune” > fr. ethno-, germ. id., engl. id., it. etno- > rom. etno-). Dacă etnografia studiază felul de trai, viața materială și spirituală a unui popor, etnogeneza este procesul de formare a unui popor, iar etnogenia, ramură tot a antropologiei, studiază originea și filiația raselor și a popoarelor (cu destui adepți în Germania).
Și pentru cei studioși, puteți să știți că sufixul „etno” intră în multe cuvinte ale limbii române și ale altor limbi, precum etnoastronomie, etnoaxiologie, etnobiografie, etnobiologie, etnocid (aici, legat tot de germani, trebuie să îl explicăm - ucidere în masă a unei comunități etnice; modificare forțată și programată a structurii biosociale sau culturale a unei unități etnice), etnocoregrafie, etnocrație, etnocultură, etnodemografie, etnoergonomie, etnofilie, etnofobie (ca să ne referim doar la naziștii lui Hitler, repulsie patologică față de tot ceea ce aparține unei comunități etnice, în cazul lor evrei și ruși), etnogenealogie și multe altele! Și cu asta ne-am lămurit! Să vedem acum etnogeneza lor, adică procesul de formare a poporului german ca unitate social-istorică.
Limbi indo-europene
În epoca bronzului și în epoca fierului, în aceste regiuni s- au format diverse grupuri etnice și triburi care vorbeau limbi indo-europene. Acestea au provenit din triburile indo-europene migratoare sau din descendenții lor care s-au amestecat cu rezidenții de la sfârșitul ultimilor „nativi" din epoca glaciară și, mai târziu, amestecați continuu cu popoare sau coloniști care migrau. Această dezvoltare dinamică se numește etnogeneză și, mai presus de toate, este un proces social. Descendenții coloniștilor din nordul Europei și din nordul Germaniei în cultura bronzului nordic au fost descriși în antichitate de istoricii greci ca fiind celții în vest sau sciții în est.
Numai în imperiul roman a apărut termenul „germanic”. Părțile sudice ale Germaniei de azi, pe de altă parte, au fost populate de celți încă din epoca fierului. Germanii se referă la o serie de foste triburi din Europa Centrală și din sudul Scandinaviei, a căror identitate în cercetare este în mod tradițional determinată de limbă. Caracteristicile limbilor germane includ anumite modificări fonetice distincte în comparație cu limbajul indoeuropean original reconstituit, care sunt rezumate ca germane sau prima schimbare de sunet. Zona locuită de teutoni este menționată ca Germania.
Europa Centrală
Teutonii sunt menționați pentru prima dată de grecii și romanii antici, probabil începând cu Poseidonios în secolul I î.Hr. Teutonii înșiși formau un grup inconsistent de triburi diferite, care nu și-au asociat un sentiment superior al comunității. Chiar și termenul „german" este un termen colectiv etnografic și nu foarte precis dat de vechii romani, de care au legat și o „imagine barbară". Din acest motiv, „poporul german" nu ar trebui să fie înțeles greșit ca un termen pentru un popor unificat din motive metodologice (și ăștia ne-au dat nouă prinț după alungarea lui Cuza, autor cert al reformelor statului român modern).
În timpul expansiunii Imperiului Roman în antichitatea târzie, romanii s-au stabilit în ceea ce este acum sudul și vestul Germaniei, ale căror trupe au ocupat sudul și vestul Germaniei de-a lungul Dunării și Rinului până în secolul al V-lea. Legionarii romani au venit din regiuni foarte diferite ale Imperiului Roman (Romanorum omnium civitatum), cum ar fi Hispania, Illyria, Siria, Gaul, Africa. Și Traian, viitorul împărat roman, născut și înrolat în Spania de azi, a fost cu o legiune pe aici! În populația civilă a provinciilor romane, este recunoscută o componentă celtică puternică. Acest lucru este confirmat de o notă din cartea etnografică Germania (importantă, dar și problematică) a lui Tacitus , care arată că oamenii din Gaul s-au stabilit în Dekumatland.
Triburile germane înregistrate istoric din Imperiul Roman timpuriu al primului secol sunt împărțite în trei grupuri culturale - germanii de pe Rin-Weser, germanii de la Marea Nordului și germanii de pe Elba.
Datorită influențelor macro-politice ale conflictului aflat în desfășurare cu imperiul roman, precum și schimbărilor politice, sociale și economice germane interne, a apărut din aceste grupuri culturale din secolul al II-lea grupuri tribale (înțelese nu biologic, ci ca proces istorico-social), în special alemanni, bavarezii, francii și sașii, dar în vremurile moderne, așa-numitelor „triburi germane" nu li se mai acordă o mare importanță.
De la criza imperiului roman din secolul al III-lea, a apărut presiunea exercitată de marile triburi germane ale alemanilor și francilor, care s-au restabilit în Germania Magna, până la granițele imperiului roman. În provinciile de pe Rin și Dunăre a început o germanizare, care a afectat în mod deosebit armata romană. Acest lucru a fost sprijinit și de reglementarea federalismului german în zona imperiului roman.
În timpul migrației popoarelor, și membrii altor grupuri etnice, cum ar fi sarmații sau hunii, au rămas pe teritoriul Germaniei actuale. După migrarea aproape a tuturor teutonilor din zonele din estul Elbei, aceste zone au fost populate de slavi, ale căror terenuri au fost reocupate prin colonizarea răsăriteană a imigranților germani din secolul al XI-lea până în secolul al XIV-lea și mai târziu ca parte a încorporării în Imperiul romano-german, ca parte a istoriei Germaniei. Cei interesați pot găsi amănunte în cele de mai jos, ceilalți să „sară” la sfârșit sau unde vor!
Detalii ale evoluției istorice
Antichitate
N-o să luăm noi totul în amănunt. Ne vom opri doar la câteva momente semnificative, pentru ca domniile voastre, comparând cu evenimentele care au avut loc pe la noi, să vă faceți o părere avizată sau particularizată asupra istoriei Europei, pentru a putea înțelege mai bine evenimentele din lumea contemporană. Unele hărți au toponimele și explicațiile în limbi internaționale. Așa că adaptați-vă sloganului – „you know, love story, if you do`nt, I`m sorry!”
Culturi europene în epoca fierului, preromană
Europa în perioada 800-200 î.Hr.
N-o s-o luăm noi chiar de la începuturi, dar dăm aici doar o hartă a culturilor europene din epoca fierului, preromană, ca să vedeți și pe unde au fost strămoșii noștri. Vom sări peste secole și milenii, că multe se-ntâmplară, până la epoca imperiului roman. Noi urmărim aici doar filiera germană! Ce-or fi făcut vandalii, goții, longobarzii, e treaba lor.
Cum erau înțelese triburile germane, în jurul anului 100 d.Hr. (fără Scandinavia)
În jurul anului 500 î.Hr. zona germanică era formată din zonele din sudul și din nordul actualei Germanii. Prima mențiune a unor triburi celtice și germane de către greci și romani, apare probabil începând cu Poseidonios în secolul I î.Hr., apoi, în perioada următoare, la Caesar și Tacitus.
Teutonii înșiși erau un grup inconsistent de triburi diferite, dar care nu și-au asociat un sentiment superior al comunității. Chiar și termenul „germani" (latin Germani) este un termen etnografic colectiv și nu foarte precis al autorilor vechi, de care au legat și o „imagine barbară".
În câteva secole triburile germane au migrat spre sud, astfel încât, în timpul nașterii lui Hristos, Dunărea era granița aproximativă dintre celți și teutoni. Drept rezultat, în vocabularul german sunt moștenite numele celtice pentru ape (vezi prima postare cu toponimia). După cucerirea Galiei de către Caesar în războiul galic în timpul domniei primului împărat roman, Augustus, au fost organizate campanii pe malul drept al Rinului, deși romanii, după bătălia lui Varus din anul 9 d.Hr. au mutat trupele înapoi pe Rin, ducând operațiuni militare individuale (pe la noi, în perioada 9 î.Hr.-30 d.Hr., regele Comosicus conducea regatul Daciei).
Expansiunea romană în anul 40 d.Hr.
Extinderea imperiului roman în perioada 14 – 133 d.Hr.
Dar ia să vedem noi o pensionare din armata romană! Ehei! Ce vremuri au fost, domnule! In Roma antică militarii pensionați erau respectați si recompensați. Și barbar de erai, de-ți făceai conștiincios serviciul militar și scăpai cu viață, primeai cetățenia romană, ceea ce-ți aducea o sumedenie de privilegii față de ceilalți locuitori ai imperiului. Acum, la români, nici vorbă! Egali in fața legii la recompense, nu și la obligații! Iar dacă ai fost disponibilizat înainte de a intra in NATO, precum spunea un coleg de asociație, atunci ai dreptul la o pensie cât o treime față de unul ieșit in 2007. Deh, asta-i Pax Americana.
Să lăsăm însă văicărelile pentru un subiect serios. Iată imaginea unei diplome militare romane acordate de împăratul Traian în anul 107 d.Hr. călărețului pensionar Mogetissa Comatullus (Moga al Pletosului) din tribul Boilor. Diploma se găsește la Muzeul de antichități din Munchen. Numai că bazându-se pe o singură informație, nemții au decis că era celt de pe undeva din Galia. „Aber, aber"... Dar numele e dac, stimați istorici germani!
De altfel, în diplomă sunt menționate toate unitățile de cavalerie pe unde a servit. Pe acolo fu și una prin Dacia Minor, alta în Moesia (Bulgaria) și una se pare că în Iudeea. Na, că se supără domnu Lucian Boia! Cât despre tribul Boilor, istoria ne învață că acesta a existat și în Panonia (galezul Bononia, de la fortăreață, în limba lor). Să nu uităm, însă că, dincolo de Tisa, înspre actuala frontieră cu România, stăteau burii (daci și ei). Acum să ne gândim la bietul Moga Pletosul... Ce era să declare în cererea pentru eliberarea deciziei de pensionare la numai un an după ce Traian i-a prăpădit pe daci? A zis că e Bou, adică din tribul Boilor, adică gal(ez)! De se inventa de atunci securitatea, Digi 24, USR și #rezist ar fi fost vai de capul lui! Era făcut „ceaușist”! Verenada, soția Bou-lui, îi moștenea pensia în caz de deces al acestuia....
Decizie (diplomă) de pensionare din armata romană
Din jurul anului 50 î.Hr. și până la începutul secolului al V-lea d.Hr., zonele de la vest de Rin și de la sud de Dunăre aparțineau imperiului roman, cam din anul 80 și până în anul 260 d.Hr., o parte din Hesse (Wetterau) și cea mai mare parte din Baden-Württemberg de astăzi. Zonele romane din Germania de astăzi erau provinciile Germania superioară, Germania inferioară și Raetia. Orașe ca Trier, Köln, Bonn, Worms și Augsburg, care sunt printre cele mai vechi orașe din Germania, sunt cedate romanilor. Romanii, buni meșteșugari, au introdus inovații în construirea caselor și în artizanat. Pentru a asigura granițele, romanii au stabilizat în provincie triburi germanice prietenoase. Coloniștii din toate părțile imperiului roman, în special din Italia de azi, au emigrat și s-au stabilit la vest de Rin și la sud de Dunăre. O primă istorie a întregii Germanii a fost scrisă în anul 98 de către istoricul roman Tacitus.
Triburile germane în mijlocul secolului I d.Hr.
După ce Mark Aurel a trebuit să se apere în secolul al II-lea în timpul luptelor grele împotriva Germanilor (Markomannenkriege), presiunea germanică asupra frontierei nordice romane a crescut considerabil în timpul crizei imperiale a secolului al III-lea, amenințând în același timp granița estică a imperiului Sassanid din est. Noua uniune a asociațiilor tribale majore ale alemanilor și goților a atacat repetat imperiul, cu criza cea mai mare la mijlocul secolului al III-lea. Deși trupele romane au câștigat, probabil, încă o victorie în 235 într-o campanie a lui Maximinus Thrax din regiunea Harz, în 259-260 sunt abandonate unele zone (Limesfall).
La sfârșitul secolului al III-lea, situația imperiului s-a stabilizat din nou, în principal datorită reformelor lui Dioclețian și Constantin, care au asigurat și granițele. Cu toate acestea, în cursul antichității târzii, au existat întotdeauna conflicte militare între romani și teutoni.
Comparativ, și pe la noi se întâmplară multe, reținând doar regatul Daciei sub Burebista (82-44 î.Hr.), cu Deceneu înalt preot (29-27 î.Hr.), sub Scorilo (cca. 30-70), pierdere războiului cu Dacia de către împăratul roman Domițian (86-88), conducerea regatului Daciei de către Decebal (87-106), primul război daco-roman, care se termină cu un tratat de pace nefavorabil romanilor (101-102), al doilea război daco-roman, partea de sud-vest a Daciei devenind provincie romană (105-106), Retragerea Aureliană după 169 de ani de colonizare a Daciei (271-275), invazia peste Dunăre a unei coaliții a hunilor, scirilor și a carpodacilor, învinși de către împăratul Teodosiu I (cf. cronicarului bizantin Zosimos, în lucrarea Historia Nova (381), menționarea de către Tabula Peutingeriana a 88 de localități, ale căror nume erau dacice la momentul creării Daciei deoarece conțin sufixul -dava (20 dintre ele sunt locuite și azi, iar șase dintre ele păstrează același nume sau conțin o parte a numelui inițial (secolul al IV-lea), părăsirea Dobrogei de către un grup de vlahi, conduși de către Blachernos, pentru a trăi lângă zidurile Constantinopol și a clădi așezarea Blachernae (466), prima consemnare a vorbirii unei limbi romanice în sud-estul Europei, când un soldat bizantin, nativ al Tracia, a strigat către un alt soldat „torna, torna fratre" – „întoarce-te, întoarce-te, frate") în timpul unei campanii bizantine împotriva avarilor care invadau peninsula balcanică (587) și vom mai vedea....
Grupuri etnice în Europa centrală și de vest prin secolele IV-VI d.Hr.
Expansiunea regatului franc în perioada 481-814
Invaziile („excursiile”) popoarelor migratoare în Europa între anii 150 și 500 d.Hr.
Asta ca să vedem ce vânzoleală era prin Europa! Se plimbau migratorii și se stabileau unde se simțeau în siguranță! Și nu exista o uniune europeană care să repartizeze pe țări migratorii și un hun Orban care să refuze! După invazia hunilor din Europa Centrală în jurul anului 375, cu caii lor și cu carnea „bătucită” sub șa, situația s-a schimbat fundamental. Așa-numita migrație a popoarelor, care a ajuns la vârf în secolul al V-lea și la sfârșitul secolului al VI-lea, a adus popoarele din est, în special teutonii, în mișcare și, cel mai târziu, după trecerea Rinului în Imperiul Roman de Apus, în mare primejdie. Teutonii și-au găsit drumul pe teritoriul roman al vestului și, în cele din urmă, au reușit să cucerească și să ocupe părți mari ale vestului imperiului (mai ales prin forță, dar uneori și prin tratate).
Hunii în „excursie călare” prin Europa în 375- 469 d.Hr.
Regatul vestic a fost practic realizat în Italia în 476, când a fost înlăturat Romulus Augustulus (Romulus Augustus, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, care a domnit în Italia; totuși ultimul împărat recunoscut de Imperiul Roman de Răsărit sau Imp. Bizantin fost predecesorul său Julius Nepos).
Există câteva aspecte ale migrației care sunt controversate în cercetarea modernă. Triburile germane au emigrat pe teritoriul roman (care erau adesea destul de eterogene din punct de vedere etnic), s-au mutat în Africa de Nord, unde și-au construit propriile imperii. Regatul vandal din Africa de Nord, imperiul burgundian din Galia sud-estică și regatul ostrogoților din Italia au dispărut încă din secolul al VI-lea, în timp ce regatul vizigot din Hispania și regatul lombard din Italia (invadat în anul 568 d.Hr.) au persistat până în secolul al VIII-lea. Cel mai durabil și mai important dintre acestea a fost regatul franc al Merovingienilor, construit în jurul anului 500. Până în secolul al VI-lea au existat numeroase formațiuni mai mici, ca herulii, rugierii și gepizii, în timp ce anglo-saxonii au invadat mai multe regate mici, înainte de secolul al VII-lea, stabilind o ordine mai durabilă (heptarhie).
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
-->
Comentarii
Cu multă plăcere!