Călătorii geodezice, Germania, istoria Germaniei (IV-4)
Istoria Germaniei – 4
Moto: „storia înseamnă memorie. Din păcate, memorie selectivă.” definiţie aforistică de Valeriu Butulescu din Caietul albastru (2004)
„Prelungitul” secol al 19 - lea (1789-1914)
Perioada începe cu evenimente cataclismice pentru istoria Germaniei. Aceste evenimente încep cu Revoluția Franceză și continuă cu dominația temporară a lui Napoleon Bonaparte asupra Europei; sfârșitul perioadei este marcat de izbucnirea primului război mondial. Perioada a fost pentru Germania propice manifestării libertății și unității națiunii cu efortul principilor germani. A fost o zguduire în 1848-1849, ca în întreaga Europă. Revoluția industrială a adus noi structuri economice, sociale și politice și în utilizarea armatei prusace, Bismarck definind o linie politică destul de clară pentru Imperiul German.
De la sfârșitul Vechiului Regat până la eșecul lui Napoleon I
Sfântul Imperiu Roman în ajunul Revoluției Franceze din 1789
Și fu o vânzoleală mare prin Europa, marcată de revoluția franceză. În patosul libertății clamate atunci, drepturilor universale ale omului și non-violenței apar și discordii în stadiile timpurii ale Revoluției Franceze, dar realizările revoluției au fost întâmpinate cu entuziasm parțial în Germania. Au fost cunoscuți și apreciați în cercurile germane Voltaire, Montesquieu și Rousseau. Radicalizarea evenimentelor revoluționare din Franța până la utilizarea continuă a ghilotinei împotriva „dușmanilor poporului“ și a suspecților au fost aplaudate, dar a apărut rapid acțiunea de respingere. Emigranții aristocrați care au părăsit Franța revoluționară au alimentat cu idei împotriva stării de spirit revoluționare în străinătate. În Declarația de la Pillnitz, Kaiserul Leopold al II-lea a proferat amenințări. Regele Friedrich Wilhelm al II-lea al Prusiei a amenințat deja cu o intervenție militară în numele regelui francez Ludovic al XVI-lea în următoarele războaie de coaliție împotriva armatei revoluționare franceze, dar nu a existat nici un succes răsunător. Mai degrabă a reușit ridicarea din rândurile francezilor a generalului Napoleon Bonaparte, despre care am scris în amintirile despe călătoriile în Franța, care s-a impus prin succese militare și abilitate politică la conducerea republicii în sine, în curând urmând a fi încoronat împărat al francezilor, punând mari probleme situației politice a Germaniei.
În timp ce francezii au fost uniți ca națiune, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană a oferit o imagine de fragmentare a statului în teritorii de diferite dimensiuni, adică peste 300 de proprietăți imperiale. Ca o națiune de cultură prin limbă, literatură și viață intelectuală unite, germanii erau departe de formarea unui stat-națiune. Pentru Goethe, Germania ar deveni destul de stabilă doar „ în cazul în care învățații ar începe să asculte de oamenii politici“ (la noi Pleșu, Liiceanu și alții, plimbați cu avionuln pe la Neptun, aveau să asculte la începutul mileniului al III-lea de guvernatorul Traian Băsescu).
Napoleon I călare (S. Meister, 1832, ulei pe panză, Muzeul Municipal Simeonstift Trier)
O dată cu pacea de la Luneville în 1801, Napoleon a devenit „arbitru al Germaniei“. Standardul său de proiect politic a fost realizarea în 1803 (pe baza ultimei legi importante a Sfântului Imperiu Roman) a unei înalte adunări (Reichsdeputationshauptschluss) a prinților catolici din Germania, care în timpul secularizării și-au pierdut aproape toate posesiunile. Câștigurile teritoriale dobândite au vizat în primul rând Prusia, Bavaria și Baden Württemberg. La scurt timp după ce Napoleon a devenit în 1804 împărat al francezilor și Franz al II-lea s-a declarat el însuși împărat ereditar al Austriei, ptiu drace, titlul de împărat romano-german a devenit lipsit de sens.
O dată cu victoria lui Napoleon în bătălia „celor trei împărați” de la Austerlitz din 1805, s-a stabilit Confederația Rinului sub protectorat francez, apoi, în 1806 a avut loc înfrângerea Prusiei de către Napoleon în bătălia de la Jena. Prin formarea Confederației statelor de pe Rin s-a reconstituit vechiul regat, așa cum făuse Francisc al II-lea, abdicat acum în mod oficial ca împărat romano-german. Prusia a pierdut în Tratatul de la Tilsit posesiunile de la vest de Elba și aproape toate câștigurile teritoriale din împărțirile Poloniei. Dar sensibilizați de amenințarea existenței sale ca stat de ocupația franceză, germanii au găsit motivul pentru reformele prusace, în special cele militare (Scharnhorst și Gneisenau), economice, din sistemul de învățământ (Wilhelm von Humboldt) și dezvoltarea de noi resurse.
Deoarece Napoleon considera Germania, prin tratat, mai ales o bază de recrutare pentru marea armată imperială (Grande Armée) și o zonă a exploatării economice și financiare, au reapărut resentimente și ură față de puterea de ocupație franceză. Impunerea de către Napoleon a Sistemului Continental împotriva Angliei, a dus la extinderea contrabandei, începând să crească nemulțumirea generală.
Deoarece lui Napoleon nu i-a reușit invazia Rusiei în 1813, cum nu avea să-i reușească nici lui Hitler mai târziu, a apărut o situație de creare a unei coaliții a altor puteri europene antinapoleoniene pentru a înlătura supremația franceză în Germania și în Europa. Semnalul de început al războiului de eliberare l-a dat generalul prusac Yorck von Wartenburg, dar regele, ezitant, a finalizat la 30 decembrie 1812 Convenția de la Tauroggen. Oficial, alianța prusaco-rusă s-a făcut la sfârșitul lunii februarie 1813. Austria a intrat în august 1813 în războiul împotriva lui Napoleon, contribuind în mod semnificativ la înfrângerea sa în bătălia de la Leipzig. Acum, Confederația statelor de pe Rin a luptat împotriva lui Napoleon și până la sfârșit Germania a fost complet eliberată.
Pe la noi s-au remarcat evenimente ca: revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821, al cărei program cuprindea Cererile Norodului Românesc, dorindu-se alungarea grecilor și fanarioților; redactarea în 1821-1822 de către boieri a 75 de memorii și proiecte de reformă înaintate rușilor, turcilor și austriecilor, cerănd recunoașterea drepturilor naționale și reacordarea dreptului de a avea domni pământeni; acceptarea de către Poarta Otomană în septembrie 1822 a înlocuirii fanarioților, numindu-l pe Grigore Ghica ca domn al Țării Românești si pe Ioniță Sandu Sturdza ca domn al Moldovei; în lucrarea „Însemnare a călătoriei mele", Dinicu Golescu susține unirea tuturor provinciilor românești (1826); regulamentele organice intră în vigoare în țăriile române (1831- 1832).
Vom vedea în postarea următoare ce s-a mai întâmplat prin Germania și comparativ în spațiul carpato-danubiano-pontic!
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
-->
Comentarii