Călătorii geodezice, Sașii și ungurii - urme în oiconime (VIII-1)
(postarea precedentă)
Sașii și ungurii au lăsat urme în oiconimele județului Sibiu
Moto: „Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet.” (Fănuș Neagu)
(cu un click pe „limba română” aflați ce spune într-un interviu despre această limbă Miceal Ledwith, fost consilier al papei Ioan Paul al II-lea, decanul colegiului Sfântul Petru de la Vatican)
Toponimia este un izvor de cunoștințe imens. Pe unde au trecut grupurile etnice, denumite în antichitate sau în evul mediu „grupuri”, „neamuri” sau „popoare”, și-au lăsat amprenta în denumirile locurilor. Toponimia (din greacă topos, loc, și onoma, nume) are ca obiect studiul formării și evoluției numelor de locuri (să nu vă aud cu locații, că mă supăr) sau a toponimelor; este și ansamblul de denumiri de locuri al unei țări sau regiuni, al unei hărți sau al unei serii de hărți.
Multe țări care se respectă reglementează problemele toponimiei, așa cum se făcea și în România înainte de 1989 (unii chiar mimând că se ocupau cu așa ceva, fără studii lingvistice serioase; lingviștii nu se prea îngrămădesc să ne explice originea unor toponime). Puteți accesa trei postări pentru „a vă încălzi” cu toponimia Bucureștilor, toponimia Germaniei și toponimia Franței, și apoi continuați citirea! Dar să revenim la oile noastre. Am arătat în patru postări succesive cum au venit germanii (nemții sau „muții”, denumire dată întâi de slavii polabi) pe actualul teritoriu al țării noastre. Cu toate că sașii au cam plecat, demonstrăm urmele rămase prin analiza oiconimelor din județul Sibiu (oiconim, oiconime, s. n. Cuvânt care denumește o așezare omenească. – Oico- + suf. -onim. sursa: DEX '09 - 2009).
Harta județului Sibiu
A cui este Transilvania?
Toponimie, toponimie, dar a cui este Transilvania? Noi vom arăta că a tuturor viețuitorilor pe aceste meleaguri, a tuturor cetățenilor români, indiferent de etnie! Ba chiar unele părticele sunt chiar ale unor cetățeni străini și nouă ni se vând gogoși... Dar realitățile trebuie cunoscute. Inclusiv în acest an 2018, la Centenarul Marii Uniri, războiul mediatic al revizioniștilor maghiari este mai agresiv. Nu sunt acceptate realitățile istoriei și adevărul despre istoria Transilvaniei de către frustrații perdanți ai Tratatului de la Trianon care a desființat Imperiul Austro-Ungar; adepții ideii „Ungariei Mari”, care nu a existat niciodată decât în visele unora, tulbură apele cât de mult pot.
Nu se vrea realitatea maghiarizării altor etnii, uitându-se că Iancu de Hunedoara (regent al Ungariei) era român, că Matei Corvin (cel mai important rege al Ungariei) era pe jumătate român, la fel cum alt regent al Ungariei, Nicolaus Olahus, avea la rândul lui rădăcini românești, chiar și numele său dovedind aceasta (olah în maghiară înseamnă valah). Noi le-am aminti și de poetul Sándor Petőfi, născut la Albești (Târnava Mare), cu tată sârb și mamă slovacă! Și care a semnat, ca debutant, Petrovics Sándor.
Principatele Române
Chiar și izvoarele istorice maghiare consemnează clar că românii trăiau deja aici, în Transilvania și în Câmpia Panonică, la venirea ungurilor, în secolul al IX-lea, că românii au fost primii în Ardeal! Asta o recunosc și ungurii raționali. Istoricul clujean Ladislau Gyemant susţine că „românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, menţinuţi în permanenţă pe pământul pe care îl locuiesc, anterior celorlalte popoare (deci şi ungurilor)” şi recunoaşte „caracterul nedrept şi abuziv al sistemului politic instalat ulterior, cu excluderea românilor”.
Harta lui SandorMarki a voievodatului vlaho-slav al lui Gelu în secolul al IX-ea, conform Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor)
Și istoricul maghiar Kovary Laszlo, în lucrarea sa „Statistica Ardealului”, susţine că „românii sunt urmaşii romanilor colonizaţi în Dacia de împăratul Traian, fiind găsiţi aici de unguri mult mai târziu, prin sec. al IX-lea”. Tot el, în „Antichităţile Ardealului”, scrie: „La venirea maghiarilor, Ardealul era locuit de neamul românilor (olah nemzet). De la ei au preluat maghiarii stăpânirea Transilvaniei”.
Szilagyi Sandor preciza, la rândul său: „Nu se poate contesta faptul că românii au deţinut Transilvania cu mult timp înainte de venirea principelui maghiar Tuhutum, care s-a luptat cu valahii lui Gelu în partea de nord-vest a Transilvaniei, cu Glad în Banat şi cu Menumorut în Crişana, căpetenii demne de amintit.”Csetrenyi Svartics Ignac scria: „Românii trăiau aici (în Transilvania) la începutul domniei lui Arpad. Ei au fost cei cuceriţi de către Tuhutum. De aici, ei (românii) s-au înmulţit foarte mult în regiunea Tisei, în Ungaria.”
Dar să vedem și cealaltă față a lucrurilor. Așadar, a cui este Transilvania? Noi zicem că a tuturor celor care trăiesc pe aceste meleaguri, uneori învingători sau învinși, ducând vieți paralele sau amestecându-se unii cu alții (ba o parte e și a prințului Charles, soțul camilei!). Că pe acolo era un Menumorut, un Glad. Că poporul maghiar i-au numit, el însuşi, pe cei de peste râul Tisa sub numele de olahi. Menumorut (duce român) şi-a măritat fata cu Zulta (Zoltan), moştenitorul lui Arpad ( liderul triburilor maghiare).
Deoarece continuitatea care este atestată de descoperirile arheologice, despre Donariul de la Biertan din judeţul Sibiu, relicvă creştină din secolul al IV-lea, conţine inscripţia latină: „Ego Zenovius votum posui" (Eu, Zenoviu, am depus darul) – o dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia, după 271. Aşadar, de unde linii paralele?! Dacă conducătorii de acum sute de ani au ajuns, chiar printr-o căsătorie aranjată, să-şi amestece sângele şi să priceapă că o convieţuire e mai importantă decât lupta, de ce am face noi, azi, altfel?
De ce scriu aceste lucruri? E simplu, deoarece, într-o veselie devenită obişnuinţă, aproape cotidiană, publicaţiile de limbă maghiară din Ungaria și din România se întrec în a ne blama în fel şi chip, fără nicio reţinere, fără pic de ruşine, de mai bine de multe decenii, fără ca nimeni să mişte vreun deget, spre a le atrage măcar atenţia că ceea ce fac depăşeşte orice limită a bunului simţ, ca să nu mai vorbesc de legile ţării, pe unde conducătorii vecinilor obișnuiți cu calul, șaua și carnea de sub șa, vin când vor, de astă dată cu automobilul sau cu avionul, și spun ce vor, fără a le fi jenă de ce spun.
Și ca să fim mai clari, putem da un exemplu. Știm că mijloacele de informare în masă, conform art. 31 (al. 4) din constituție, prevede în mod expres: „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”. Dar ce fel de „informare corectă” asigură, de exemplu, publicaţia „Szekely hirmondo”, nr. 53 din 2012, care se întreabă, maliţios: „În ce Românie trăim?”. Şi nu are vreo reţinere de a răspunde printr- o minciună neruşinată: „Trăim în acea Românie care până în ziua de azi persecută cu violenţă sute de mii de maghiari care i-au fost alipiţi”. Oare nu ar fi cazul ca autorul respectivului articol, Csergo Zoltan, să răspundă pentru această afirmaţie mincinoasă şi calomnioasă? Și când mă gândesc că doi secui au tăiat capul lui Andrei Bathory după ce acesta a fost înfrânt de Mihai Viteazul și i l-au dus domnitorului român...
Publicaţii ca „Haromszek”, „Szekely ujsag”, „Csiki ujsag”, „Szekely Nep”, „Udvarhelyi Hirado”, „Tortenelmi magazin” etc. se întrec în a ne batjocori, fără nicio reţinere, fiind pline de invective ca: „năvălirea valahilor”, „opincile pline de sânge ale valahilor”, „colonizările româneşti în oraşe cu populaţie preponderent maghiară”, „lanţul statului majoritar”, „politica de deznaţionalizare dusă de statul român în Secuime”, „comunismul venit peste capul nostru ca o consecinţă nefastă a statului unitar şi naţional”, „în Ardeal, ungurii sunt loviţi, bătuţi numai pentru naţionalitatea lor”, „România este singura ţară creată de Trianon, cârpită, care îşi mai păstrează graniţele de după primul război mondial”, „suntem sugrumaţi de un secol, uneori mai puternic, alteori mai încet, însă fără întrerupere”, „aici pe Pământul Secuiesc, unde noi suntem locuitorii băştinaşi, să avem atâta curaj încât să-i cerem fiecărui invadator, fără rădăcini aici, să ni se adreseze în limba maghiară” etc.
Păi ăștia vorbesc de comunism? Comunismul, ale cărui idei s-au născut în Franța și Germania, s-a materializat prin revoluții sângeroase în Rusia în 1917, prin, vorba glumei, „marea revoluție socialiată din octombrie care a avut loc în noiembrie”, în Germania, în 1918 prin Republica de la Weimar și chiar în Ungaria, că a trebuit ca armata română să scape Ungaria de comuniști și să pună opinca românească pe splendida clădire a parlamentului maghiar.
Toate astea au loc deoarece politicienii din Budapesta au cultivat cu obstinație în mintea generațiilor de unguri ideea „dreptului istoric al Ungariei asupra Transilvaniei”, motiv pentru care, după Marea Unire din 1918, prin care, în mod firesc, Transilvania, dintotdeauna românească, a revenit la sânul mamei sale, România, indiferent de ce zice Gherman ăla care s-a săturat de România, noi, românii, am rămas pentru unguri niște „invadatori cu opincile valahe pline de sânge”! Noi și nu ei, ungurii, am invadat pământul Transilvaniei, „pe care maghiarii îl consideră drept proprietatea lor, pentru că strămoșii l-au luat în stăpânire, fiind de veci nelocuit”.
Așadar, minciuna a fost și este ridicată la rangul de politică de stat la Budapesta. Știa acest lucru foarte bine și Mihai Eminescu, care scria, în 1870: „Acești oprimatori ai Transilvaniei sunt oameni care mistifică unde nu pot contesta și mint unde nu pot combate”!
Au ajuns să-l combată până și pe Anonymus, cel ce poate fi socotit drept părintele istoriei poporului maghiar. Nu este adevărat ceea ce scrie el despre ocuparea prin forță a Transilvaniei de către unguri, fiindcă, la pătrunderea lor aici, acest pământ era „de veci nelocuit”! Păi atunci de ce i-au numit pe locuitorii de peste Tisa olahi (volohi)?
După cum am arătat la început, subliniem și acum că spaţiul carpato –danubiano – pontic a fost locuit din totdeauna de români şi întotdeauna pe aceste locuri au existat comunități permanente românești, cum scrie Anonymus, și nici vorbă ca ungurii, la venirea lor dinspre est, „să fi dat în Transilvania de valahi”! De existența unor voivodate româno-slave, precum cel condus de Menumorut, nici pomeneală! Fiindcă dacă ar recunoaște cele scrise de Anonymus, ar trebui să fie de acord că ei, ungurii, au fost invadatorii Transilvaniei, nicidecum românii. „Spuneți lui Arpad, ducele Ungariei, domnul vostru – spune Menumorut – că teritoriul ce l-a cerut bunei voințe a noastre nu îl voi ceda niciodată, câtă vreme voi fi în viață. (…) Nici din dragoste, nici din frică nu-i cedăm pământ nici cât un deget!” Așa scrie Anonymus. Ba mai mult, Menumorut (duce român), spre bună înțelegere, şi-a măritat fata cu Zulta (Zoltan), moştenitorul lui Arpad (liderul triburilor maghiare).
De unde atunci acel „drept istoric al Ungariei asupra Transilvaniei”? Cu atât mai mult cu cât Transilvania n-a fost niciodată cucerită de unguri, cu adevărat, fiindcă niciodată nu a aparținut Ungariei. Așa scrie istoricul ungur Szilagyi Sandor, într-o lucrare apărută la Budapesta, în 1886: „Transilvania, despărțită prin hotare naturale de Ungaria, nu a fost niciodată contopită cu aceasta”. Niciodată, deci, Transilvania „nu a fost contopită cu Ungaria”, fiindcă dintotdeauna ea a fost românească! Simon de Keza, născut la Oradea, în a sa „Cronicom Hungaricum”, scrisă între 1282 și 1290, scrie că „ungurii, venind dinspre răsărit, ca un popor de păstori nomazi, au trebuit să lupte cu românii (volohii) și cu slavii, pe care i-au gonit de pe aceste meleaguri”. De atunci acest ținut se cheamă „Țara Ungurească”. Mai mult, toți marii istorici ai lumii, specialiști în antichitatea greco-romană, precum Mommsen, Jung, Homo, Patsh, Altheim etc., au susținut, cu argumente științifice, formarea poporului român pe teritoriul străbun al Daciei daco-romane.
Istoricul Ioan Lupaș ne spune cine sunt adevărații invadatori ai Transilvaniei: „Către sfârșitul secolului al IX-lea (896) s-a ivit la hotarele pământului românesc încă un popor turanic: ungurii, care erau împărțiți în șapte seminții, cu șapte căpetenii deosebite. Conducătorul lor, Arpad, a reușit să pună toate semințiile sub ascultarea sa. (…) Bieții noștri străbuni, buni cum au fost românii de când sunt ei pe lume, i-au îngăduit pe unguri să stea alături de ei, dar cu bunătatea lor au pățit întocmai ca sobolul care a găzduit pe arici. Căci precum ariciul s-a obrăznicit și a început să-l înțepe pe cel care-l ajutase la nevoie, tot așa și neamul unguresc și-a arătat colții! Și după cum ariciul a stăpânit în casa sobolului, tot așa și neamul cel sălbatic al ungurilor a ajuns să stăpânească multă vreme plaiurile românești cele mândre, prin care trăiau odată dacii cei războinici”.
O spune clar și Milton G. Lehrer, în „problema transilvană trebuie apărată de toate fantasmagoriile și elucubrațiile fanteziilor șovine și nu te poți împiedica de a te adresa defăimătorilor unei realități incontestabile cu vorbele: discutați cât vreți voi, Domnilor, dar cine oare a creat aspectul eminamente românesc al acestui pământ, cine altul decât poporul românesc?”.
Și ca să fim mai clari asupra problemelor din Ardeal, să dăm un scurt exemplu despre situația de pe acolo din trecutul apropiat, pe unde națiunea română era considerată de mâna a doua și îi era interzis să se stabilească în burguri. Exemplul nu e din zona Sibiului, dar e util. Un conflict interesant în care sunt implicați românii din actualul sat Petriș și sașii din actualul Satu Nou, are loc în anul 1366. Conflictul este legat de dreptul de proprietate a unei păduri. Important este de menționat faptul că regele Ludovic I se deplasează personal la Bistrița, unde îi cere judelui Ubaldus Tumels să judece acest litigiu (că pe atunci nu existau DNA și Kovesi și nici UE s.n.).
Documentul ce conține hotărârea judecății este publicat în anul 1894, în revista „Familia”, de către academicianul Atanasie Marian Marienescu, document ce l-a preluat din volumul „Documente privitoare la Istoria Românilor“, publicat de Academia Română, vol. I, partea a 2-a, pag. 112-118. Iată conținutul documentului: La anul 1366, Ludovic regele Ungariei a fost în Bistrița, în Ardeal. O ceartă de posesiune pentru o pădure de munte și o ceartă de hotar între românii din Sâm Petru de lângă Bistrița și sașii din Satul Nou, s-au judecat la apriata dorință a regelui și pe baza unei împăcăciuni în Bistrița, în ziua a șaptea a sărbătorii trupului lui Christos (Frohleichnam), 1366 s-a compus un document în limba latină. Din acest document vom comunica în traducere unele părți și partea, ce are să serveasca de dovadă și în limba latină.
{Noi Ubaldus Tumels jude, Casparos Hennel, Simon de Frank și Petru de Revel si ceilalți civili jurați ai cetății Bistrița și prin aceste de față dăm întru memoria tuturora, cărora e de lipsă spre știre, că între Blacci (Rumâni, Valachii) din Sâm Petru și între Teutonii (Sașii) veniturile (străini) din bunul Husalseiff așezat în cercul satelor Bistriței a fost stârnită grea discordie, ce se derama și după drept a se rezolva, ni s-a încredințat din partea Serenissimului rege al nostru, Domnul Ludovic, carele își petrece între Larii (deii de casă) noștrii cei mai fericiți (adică în Bistrița). Advenele Teutonii fac plânsoarea, că Blachii din satul Sâm Petru, pădurea de munte – între dosul muntelui Rîpău, în a cărei culme există stâncă, ce-și întoarce fața de precipiș către Valea Lesdal de comun numită Cusuma (Cușma), și suplinicește meta (hotarul) dinspre amiazăzi a acestei văi, și între celalat dos al muntelui zis Reghiţe începând asupra satului Blaccilor, și de aci între piciorul superior întors spre răsărit al numitului munte Rîpăuși întră dosului muntelui Calde ce se trage în sus până la culmea Bolcina – pe care (pădurea de munte) comitele Bisticiens, a rupt-o din teritoriul Blaccilor, și pentru a zidi satul, a alăturat-o bunului ce i s-a asemănat lui, – (Blacii) nu vreu să o cedeze, și brazii, ce de acolo și le-au cărat lor (Sașii) pentru ridicarea caselor, când au venit prin satul lor (al Blaccilor) li s-a luat (dacă era o firmă austriacă rădea tot! S.n.).
Acestea o ziseră sașii, iar Românii au respins: Blacii din satul Sâm Petru cu necaz au adus înainte, că teritoriul lor, peste o mie de ani posedat (stăpânit), prin ei și prin strămoșii lor mai de multe ori cu sânge răscumpărat, s-ar risipi, și o parte din el, spre emolumentul mai mare al veniturilor Sași s-ar alatura și încorpora prediului (bunului) asemnat, ce abundă cu acele păduri, mai ales de cer, cu livezi și cu agri cu mult mai buni. Afară de acesta, Blacci și aceea au adus înainte cu necaz, că Teutonii ar voi să-și facă satul, nu acolo unde a fost cândva, unde e cunoscut și din ruini ar fi a se vedea aproape de satul Solna (Jelna), ci ar vrea (Teutonii) ca să-l așeze în conținutul satului lor (al Blaccilor); din ce ușor ar fi de prevăzut, că noi mulți de la dânșii vom suferi injurii și prejudecăți. În privința acestei discordii, după cum am ținut între noi sfat matur, am aflat a fi cu drept și echitabil, că deoarece teritoriul, hotarele încă cu ocazia intrării Hunnilor desemnate și prin ducii acelora sub grea pedeapsă oprite, sunt imutabile, această pădure, să rămână în stăpânirea satului Blaccilor, că aceea din bătrâni fusese, arată situațiunea și notița publică.
Teutonii sau germanii (Sașii au zis): Românilor pentru acest efort amicabil, le dau mari mulțumiri și împrumutat le votează amiciția și serviciile lor … După ce aceste toate le-am adus la cunoștiința Serenissimului Rege al nostru, acesta a declarat, că bine și drept s-au făcut toate. Dat în Bistrița ca mai sus.}
Așadar, ați văzut care era și este situația din Transilvania? Sunt vieți paraleșe și intersectate! Chiar președintele de acum al României este un sas onorabil căsătorit cu o româncă, precum moștenitorul lui Arpad cu fiica lui Menumorut. Iar sârbo-slovacul Sándor Petőfi, căsătorit cu Júlia, nu se știe de ce etnie, autorul celei mai lungi lucrări, poemul narativ „János vitéz”, distins cu „Medalia pentru merite în război” pentru participarea la revoluția de la 1848, dat dispărut la 30 iulie 1849, în încercuirea făcută de trupele țariste în bătălia de la Albești (chiar locul său de naștere, unii susținând că și-a aflat moartea în timpul retragerii, alții că ar fi fost dus prizonier de război în Rusia țaristă), e poetul național al poporului maghiar!
Dar să revenim la oiconime! Acum începem cu o zonă din centrul țării, însă nu le vom neglija în viitor pe celelalte... Dar, înainte de a analiza fiecare oiconim, avem nevoie de niște explicații pentru a înțelege că românii erau în Transilvania o etnie de mâna a doua, nebăgată în seamă de unguri, sași și secui... Nu facem decât scurte referiri asupra unui edict al Dietei Transilvaniei (așa numitul Edict de la Turda). Și ca să fie totul clar, dăm și situația de la recensământul populației din 2011, deoarece vom da, unde s-a putut, și populația pe localități.
Tabelul 1. Repartiția pe etnii la recensământul din 2011
450 de ani de la Edictul Dietei de la Turda: neadevăruri, batjocură și cinism
Dieta de la Turda
Președintele României, dl. KWJ, a transmis vineri, 12 ianuarie 2018, un mesaj ia împlinirea a 450 de ani de la recunoașterea libertății religioase în Transilvania prin Edictul de la Turda din ianuarie 1568. „Se împlinesc 450 de ani de la postularea la Turda, pentru prima dată în lume, a principiului libertății religioase. Tuturor celor care văd în credință întregirea noastră spirituală, această aniversare transmite un mesaj deosebit de important: libertatea și toleranța religioasă sunt piloni fundamentali ai umanității.
Libertatea de conștiință și toleranța religioasă sunt împliniri istorice ale societății noastre, obținute, dezvoltate și apărate cu sacrificii. Viitorul nostru ca națiune presupune fructificarea tolerantă a diversității și se sprijină pe aceste valori ale umanismului european, pe care, cu toții, le împărtășim.” ( http://www. presidency.ro/)
„La Muzeul Brukenthal din Sibiu se găsește originalul Edictului de la Turda. Într-o Europă a sângelui vărsat în numele credinței, chiar dacă ignora ortodoxia românilor din Transilvania, Edictul consacra pentru prima dată principiul toleranței religioase, lansând o nouă perspectivă, umanistă, asupra rolului religiei în societate.” (Klaus Werner Iohannis, președintele României. Mesaj transmis participanţilor la masa rotundă pe tema „Reforma astăzi – reforme astăzi”, organizată la Sibiu de Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, cu prilejul aniversării a 500 de ani de la reforma iniţiată de Martin Luther – 28.01.2017). Cum naiba e toleranță dacă nu e admisă și ortodoxia nu prea ni se explică!
Edictul de la Turda a fost un decret important emis în anul 1568 la 13 ianuarie, de către Dieta Transilvaniei, prin care se proclama libertatea conştiinţei şi a toleranţei religioase faţă de unele confesiuni religioase existente în Transilvania şi declararea a patru culte (romano-catolicismul, calvinismul, lutheranismul şi unitarianismul) drept religii oficiale.
Observăm că acest edict nu pomenea nimic despre religia ortodoxă, care era totuşi religia românilor băştinaşi în Transilvania. Este un neadevăr că în baza acelui Edict au fost recunoscute ulterior și drepturile religioase ale românilor (la acel moment, prin Edict, nu erau recunoscute, ci doar tolerate!).
Și iată că pe 13 ianuarie 2018, cu ocazia a 450 de ani de la proclamarea așa-numitului Edict, episcopii bisericilor tradiţionale maghiare din Transilvania au elaborat un document prin care cer parlamentelor României şi Ungariei, precum şi Parlamentului European ca data de 13 ianuarie să fie marcată drept „Ziua Libertăţii Religioase”. Ptiu, drace!
„Noi, conducătorii cultelor evanghelice-luterane săseşti şi maghiare, reformate şi unitariene din Transilvania, propunem ca Parlamentul României să adopte o Rezoluţie Solemnă privind însemnătatea istorică a Edictului de la Turda emis de către Dieta Transilvaniei în anul 1568. (Dacă s-ar întâmpla asta, chiar că am fost nesăbuit când i-am votat! S.n.)
Întrucât Edictul de acum 450 de ani exprimă năzuinţa spre pacea interconfesională, iar convieţuirea naţiunilor coexistente din Transilvania (?! s.n.) este o realitate istorică importantă, solicităm Parlamentului României să declare Edictul de la Turda ca fiind o valoare socială şi spirituală de importanţă fundamentală, şi să statueze data de 13 ianuarie ca Zi a Libertăţii Religioase. Solicitarea este adresată şi Parlamentului Ungariei şi Parlamentului European”.
În 13 ianuarie 1568, la Turda, Dieta Transilvaniei a proclamat prin lege toleranţa religioasă şi libertatea conştiinţei, se arată în document. „Edictul izvorât din ideile Reformei a garantat consolidarea protestantismului, dar a recunoscut tacit şi existenţa altor confesiuni. Astfel, pe lângă religia romano-catolică, şi-au câştigat existenţa instituţională alte trei religii recepte, cea luterană, reformată şi unitariană. Ulterior, în spiritul Edictului de la Turda, au fost adoptate legi datorită cărora în următoarele decenii s-a consfinţit şi existenţa credinţei ortodoxe ca religie tolerată, în sensul pozitiv al cuvântului.” (Păi, nu vă e rușine, domnilor? s.n.)
Această ultimă afirmație este un neadevăr flagrant. Adunarea Dietei întrunită la Turda în 1568 pecetluia definitiv statutul de naţiune tolerată a românilor ortodocşi din Transilvania. Ea stabilea că, alături de cele trei religii de stat «recepte» – catolicismul, luteranismul şi calvinismul – mai este recunoscută a patra, unitarianismul, considerat în Europa acelui timp o erezie pentru că nega Sfânta Treime şi originea divină a lui Iisus Cristos.
În ceea ce privește religia ortodoxă, cu toată proclamarea formală a libertăţii de credinţă, ea rămânea pe mai departe doar o religie tolerată, în acest fel menţinându-se pentru populaţia majoritară românească o condiţie cetăţenească inferioară!
Marele istoric David Prodan punea degetul pe rană în cartea sa „Supplex libellus valachorum”. „Recunoscând religiile recepte, Dieta de la Turda interzicea orice altă inovaţie religioasă (…) cu aceasta se stabileau cele patru religii legale: catolică, calvină, luterană şi unitariană. (…) ele erau religiile celor trei naţiuni etnice, ale ungurilor, secuilor şi saşilor. Rămânea pe dinafară, acum, religia ortodoxă. Sistemul politic se completează, se definitivează, se aşează pe trei naţiuni şi patru religii recepte. (…) Naţiunile şi religiile constituţionale lăsau acum pe dinafară întreg poporul român, şi mai precis, ortodox”.
Hotărârea Dietei de la Turda se datorează în mare parte principelui Transilvaniei, Ioan Sigismund Zápolya, care, după ce a fost pe rând catolic, luteran şi calvin, s-a convertit la unitarianism sub influenţa lui Giorgio Blandrata, medicul său personal şi promotor al acestui curent radical al reformaţiei.
Departe de a fi fost un semn de toleranţă religioasă, recunoaşterea unitarianismului era înlesnită de motive politice, pentru că el se opunea cu tărie habsburgilor catolici care încercau să-şi extindă dominaţia în Transilvania pe când, nobilii unguri, secui şi saşi preferau să-şi păstreze privilegiile chiar rămânând sub suzeranitate turcească!
Este un neadevăr că în baza acelui Edict au fost recunoscute ulterior și drepturile religioase ale românilor (la acel moment, prin Edict, nu erau recunoscute, ci doar tolerate!).
„Revenind la aserțiunea din documentul semnat de episcopii bisericilor tradiționale maghiare din Transilvania cu privire la faptul că „ (..) în spiritul Edictului de la Turda, au fost adoptate legi datorită cărora în următoarele decenii s-a consfințit și existența credinței ortodoxe ca religie tolerată, în sensul pozitiv al cuvântului (?!)” este suficient să cităm din câteva documente ale vremii.
Primul, votat cu un secol mai târziu, în 1669, tot de Dieta Transilvaniei, cuprindea legile „Aprobatae et compilatae”. Acestea prevedeau în continuare că „Românii sunt tolerați numai, și aceasta doar provizoriu (pro tempore), în această țară, atâta timp cât va place principelui domnitor și nobililor” (Usque bene placitum principum et regnicolarum).
În ceea ce privește faptul că, în urma Edictului Dietei de la Turda, Transilvania ar fi devenit tărâmul libertății religioase și al toleranței interconfesionale, hai să amintim de un alt document: un decret privind orașul Târgu-Mureș, emis cu două secole mai târziu – „Leges sen decreta opidi Szekely Vásárhely”.
El arată că „În anul 1759, ziua 15 a lunii decembrie, fiind adunare festivă, atât a marelui consiliu cât și a comunității celor o sută de bărbați, s-a hotărât că (…) orice om de neam valah (deci nu numai de religie ortodoxă! s.n.) nu poate, cu nici un preț, cumpăra proprietate în oraș, ba nu poate căpăta nici pământ din hotarul orașului, fie acesta de fânaț sau arător; nimeni din cetățenii orașului să nu-i ajute să prospere, ori să-i primească la lucru și cu atât mai vârtos să nu le dea loc să se așeze în oraș (…) ci să-i denunțe primarului. Cei care vor contraveni acestui ordin, vor fi aspru pedepsiți.”
Peste încă aproape un secol, la 29 mai 1848 o altă Dietă, cea de la Cluj, va declara că în Transilvania există o singură naţiune, cea maghiară, şi proclama unirea acesteia cu Ungaria. Anexarea la Ungaria, fără să ţină cont de dorinţele şi protestele celorlalte două naţiuni, românii şi saşii, a unui teritoriu care nu-i aparținuse niciodată, a constituit germenele unui război civil nimicitor.
Generalul austriac de cavalerie Adolf Nikolaus von Buccow (1712 - 1764), originar dintr-o familie nord-germană, comandant militar şi guvernator al Transilvaniei, cel care a distrus ortodoxia principatului
În cursul său, conform istoricului Gelu Neamţu, „ca expresie a intoleranţei religioase au fost arse complet 41 de biserici ortodoxe şi 30 de biserici greco-catolice, iar 12 biserici greco-catolice arse parţial, numai pentru că erau românești.” 319 biserici ortodoxe și 396 biserici greco-catolice au fost jefuite în întregime. („Religia română” în Transilvania 1848-1849, Ed. Argonaut, 2010, p. 27.)
Nu va trebui să se împlinească veacul, când în anul 1940, în partea de Transilvanie „retrocedată” Ungariei prin Dictatul de la Viena, în județele Covasna, Harghita, Mureș și Bihor vor fi distruse prin dărâmare, dinamitare și incendiere bisericile ortodoxe din Vârghiș, Biborțeni, Racoșul de Sus, Herculian, Doboșeni, Comolău, Căpeni, Ocland, Crăciunel, Merești, Borsec, Sălard și bisericile greco-catolice din Boroșneul Mare, Filia, Ilieni, Aldea, Mărtiniș, Pănet și Ditrău. Alte 32 de biserici ortodoxe și greco-catolice din județele Covasna, Harghita, Mureș, Sălaj, Cluj, Bihor și Satu Mare au fost devastate și jefuite.
Cam atât deocamdată despre viziunea episcopilor bisericilor tradiţionale maghiare din Transilvania, acea Transilvanie care ar fi devenit prin Edictul din 1568 al Dietei de la Turda „tărâmul libertăţii religioase şi al păcii interconfesionale” și despre „convieţuirea naţiunilor coexistente din Transilvania (care) este o realitate istorică importantă.”
Nu încape îndoială că dacă ziua de 13 ianuarie – data în care Dieta de la Turda a decis ca ortodoxia și cu ea întregul popor român din Transilvania să aibă statut de tolerați -, va deveni prin votul Parlamentului României „Ziua Libertăţii Religioase”, faptul va reprezenta un nou pas spre Europa. Spre Europa Evului mediu…
Iar dacă Parlamentul nu va aproba propunerea episcopilor bisericilor istorice maghiare din Transilvania, va fi foarte clar că România nu respectă drepturile religioase, îndeosebi pe cele ale minorităților și, în general, valorile europene (Dorin Suciu).
Așa că în descrierile de mai jos ale oiconimelor, țineți seama și de cele de mai sus. Veți observa că românii nu ascund istoria locurilor... Ei au adaptat oiconimele respectând istoria, pe care unii vor să o ascundă. Nici accentuarea importanței numai a urmelor unei anumite etnii nu e bună! Adoptarea unor nume vechi doar pentru „a te pune bine cu cineva” nu este bună. Totul trebuie făcut cu măsură! Stați calmi, că introducerea era necesară... În postările ce urmează trecem abrupt la oiconimele din județul Sibiu, române, germane, săsești și magiare! Câteva observații, înainte de a le analiza, se impun. Multe reguli le-ați putut citi în prima postare despre Germania, referitoare la toponimia germană.
Veți întâlni cuvinte compuse. Cuvântul prim se numește prefix, iar cuvântul final se numește sufix. Dintre sufixe amintim: „-ach” - (râu), -au (de la sufixul slavic „-ov”, „-ów”); „-bach” (pârâu) și cel transformat „nemțește” în „-bek” (curs); „-berg”, -„-„-bergen” (munte); „-brücken” sau „-brück” (pod); „-bühl” sau „-bühel (deal); „-burg” (castel sau orășel); „-dorf” sau „-torf” (sat; la sași „-dref”); „-ey” (insula); „-feld” sau -felde” (câmp); „-furt” (vad, există și varianta sufixului „–ford”); „-hagen” (teren acoperit sau copaci, împădurit); „-halde” sau „-halden” (coastă, pantă); „-hausen” sau „–house” (case); „–heim”, „-ham” sau „-am”, „-hem” sau „-em”, „-um (acasă, așezare); „-hof”, „-hoff” sau -hofen” (fermă, case); „-hufe” (vechi, „a ascunde"); „- shut (a închide, Landshut - teren închis); „-ung” sau „–ingen, -ung”, „-ung”, „-ns” (descendenți ai ..., folosite cu numele personal ca prima parte); „-kirchen” sau „-circh” (biserică); „-rode”, „-reut”, sau „-rad”„-stadt”, „-stedt”, „-stätt” sau „-stetten („așezare", „oraș", „loc" (na, că nu zic locație!); „-tal” sau „-thal” (vale); „-wald„ sau „-walde” (pădure); „-wang”, „-wangen” sau „-wängle” (luncă); „-orfer”, -werth”, „-wörth” sau „-ort” (insulă, holmă).
Veți întâlni prefixe ca: „Nieder-” (de jos) sau „Hohen-” (de sus); ”Alt-”, „Alten-” sau „Olden-” (vechi);„Groß-” sau „Großen-” (mai mare); „Hoh-„, „Hohen-”, „Höch-” sau „Hoch-” (mai mare, superior); „Klein” sau „Low”, „Lütten-” (mic); „Neu”, „Neuen„ sau „Low Nien„ („nou"); „Nieder-” (inferior); „Ober-„ (superior) sau „Oberst-” (superior, cel mai înalt); „Unter-” (de jos, recte sub); „Lichten-” sau „Lichter-” (subțire), „Schön-” sau „Schöne-” (frumos), „Grun-” sau „Grune-” (verde); „Kirch-” (posesia ecleziastică), „Bischofs–” (posesia episcopului); „Königs (domeniu regal); „un nume-” (fondat de). Și exemplele de mai sus pot fi extinse.
Situri săsești în județul Sibiu
Și în Transilvania veți observa că unele oiconime în limba germană sunt legate de alte elemente geografice (râu, lac, deal, munte etc.) cu care sunt în relație de vecinătate sau apartenență (ex. Sadu), numele provinciei etc. Cuvântul distinctiv poate fi atașat numelui cu prefixele prepoziții „an der”/ „am” (la), „ob der” (pe), „auf” (pe) sau „in”/ „im” ori separate prin „/” sau adăugat între paranteze. Și aici se pot observa influența altor cuvinte ale limbilor unor etnii precedente existente aici. Analiza toponimiei în limba maghiară vom posta când vom reda impresiile călătoriilor „geodezice” în Ungaria! Citire ușoară!
Să fiți iubiți!
Constantin Nițu
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii
Mulțumesc! O seară de vis!