Ca soarele şi luna, uneori
De vină să fie lumina primăverii,
vântul, în trecere, prin câmpul însângerat
de petalele macilor?
De vină să fie mireasma ploilor de vară,
luna plină
sau exploziile solare,
pentru paşii purtaţi peste pragul visului,
trezind, ca o adiere, suspine care
să ne-nsoţească lacrima de neoprit?
Poate că, aşa suntem noi, ca soarele
şi luna, uneori.
Un continent pierdut ce crede-n regăsire!
Îţi simt absenţa din fiecare trecere,
precum sunetul înăbuşit
al clopotului scufundat în adâncuri.
Şi zidul înălţat, ca un pumnal între noi,
Şi lumina
ce pâlpâie înspre ţărmul întunecat.
Sub cerul infinit stelele-au amuţit,
Am închis muzica,
Am stins valul,
Ştii bine, la puţini li se arată stelele.
E mai bine acum?
Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!
Suntem singuri în oceanul acesta,
risipeşte absenţa şi
umbrele rănilor neînchise în trecere.
Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!
Speranţa, ca o rază de soare,
ce-aşteaptă să străpungă abisul durerii,
uimirea şi necuprinderea ei.
În viaţă ne căutăm tot pe noi,
atingerea fiinţei,
o clipă, doar,
prin care râul-şi opreşte curgerea,
Tu, eu, - o respiraţie,
un gând care se dăruie -
Lumina ce trece
prin umbrele strânse, laolaltă, de norii înfloriţi,
Lumina risipită, apoi,
prin aerul străveziu al inimilor noastre.
Comentarii