Candy și ursulețul de pluș

[Giurgiu Silvia]

Îndărătul ochelarilor grotești cu lentilă dublă, enormi și de cel mai desăvârșit prost gust, ea se simțea în siguranță și își putea ascunde nestingherită gândurile, frumusețea și inteligența prea sclipitoare, pentru a fi suportată de societatea în care trăia. Ochii de culoarea violetelor de Parma iscodeau neobosiți lumea prin sticla groasă și întunecată, asimilând cunoștințe, admirând neobservați frumusețea oamenilor sau cutremurându-se de hidoșenia lor.
Constatase din fragedă copilărie că frumusețea ei excepțională, genialitatea și dezinvoltura cu care se deschidea semenilor reprezentau un stigmat greu de gestionat, în situația în care nu exista nimeni care să o protejeze și să o iubească. Fusese abandonată la ușa unui orfelinat, când avea numai trei zile de viață, înfășurată într-un șal de cașmir, așezată într-un coșuleț de răchită împodobit cu volănașe de dantelă, cu fundițe și cu un ursuleț pufos de culoarea castanelor coapte, care se înghesuia alături de ea în spațiul minuscul. Plânsul isteric atrăsese atenția paznicului de noapte, care își făcea rondul obișnuit de jur-împrejurul clădirii. Acesta o culese dintre danteluțe și rămase vrăjit de gingășia și frumusețea ei. O luase cu el în ghereta austeră și rece până dimineață, deoarece toată clădirea era cufundată în somn și nu se încumeta să stârnească mânia directoarei, care detesta să-i fie deranjate nopțile.
Timpul petrecut împreună în acea noapte fusese prima și unica legătură umană bazată pe afecțiune și devotament absolut, care dăinuise peste ani și care îi oferise refugiu în momentele de mare restriște din viața ei. Dimineața destinul o trânti violent în haznaua urii și a violenței, custodite de femeia cu voce de satir și suflet negru ca smoala, care reprezenta interesele iadului, într-o lume a inocenței și vulnerabilității. Copilul fără nume și fără apartenență fu înghițit laolaltă cu celelalte suflete neajutorate și singure, care mureau în fiecare zi sufletește, sub tirul neîntrerupt al insultelor, al violențelor și al foamei. Fetița fără nume primi botezul durerii încă din primele clipe al contactulului traumatizant cu mesagerii răului. Frumusețea copilei jigni sluțenia sufletelor care lucrau în orfelinat și deveni ținta preferată a atacurilor acestora.
Fu numită în batjocură Candy, pentru că răspundea agresiunilor cu un surâs angelic, înlăcrimat... și atât. Nu protesta, nu urla și nu ura. Întindea surâzând brațele tuturor, deși primea doar îmbrânceli violente și insulte. Crescu așa, floare de crin alb, printre buruieni otrăvitoare, dar răutatea nu a contaminat candoarea sufletului ales. Doar o neîncredere patologică s-a înrădăcinat pe vecie în inima ei. Descoperise că poftele abjecte ale personalului de sex masculin se evaporau la vederea unor zdrențe oribile și rău mirositoare, a murdăriei și a urâțeniei fizice. Astfel, dulcea Candy se deghiză treptat într-o hazna umblătoare, neîngrijită, zdrențăroasă și cretină, de care fugeau toți. Primea cu resemnare loviturile copiilor, disprețul adulților și mulțumea Domnului că o izolau și o ignorau.
Părul slinos și nepieptănat se umpluse de păduchi și în curând fu trimisă în mansardă, de unde nu avea voie să iasă. Adeseori uitau complet de ea și rămânea acolo fără apă și mâncare zile întregi, până când prietenul ei paznicul îi dibui ascunzătoarea și începu să urce la ea pe scara de incendiu, aducându-i hrană, apă, hainuțe și jucării de pe la mănăstirile din zonă. Ferestruica șubredă pe unde Candy primea cele necesare supraviețuirii deveni și poarta ei către lume, pe unde putea să iasă și să intre când nu o vedea nimeni, astfel reuși să fugă într-o bună zi și să guste, în sfârșit libertatea la care năzuia de când avea conștiință. Paznicul o duse la o mănăstire, departe de lăcașul groazei și o dădu în grija unei mătuși de a lui, care trăia acolo și care îi schimbă viața complet.
Măicuțele îi dădură educație, șansa de a învăța, de a explora singură misterele lumii și de a face alegeri. Candy fu botezată după canoanele bisericii catolice și primi numele de Blanca Morales, după numele de familie al mătușii lui Tomas. Rigiditatea vieții în mănăstire nu era tocmai pe placul ei și când împlini vârsta majoratului, se înscrise la Universitate, unde intră cu notă maximă, spre bucuria și mândria măicuțelor, care își vedeau astfel eforturile răsplătite.
Tânăra avea acum o identitate, un statut social și un viitor, care aștepta să fie construit și șlefuit. La facultate a fost inevitabil să nu se remarce prin inteligența ieșită din comun și pe care încerca inutil să o ascundă, așa cum învățase la orfelinat, pentru a nu atrage asupra ei invidia, ura și atenția colegilor. O mare pasiune o mistuia încă din copilărie, dar abia după zece ani a putut să practice pictura, când maicile i-au dăruit primele ustensile necesare. Prima ei operă reprezenta peisajul pe care îl admira în fiecare zi de la fereastra odăiței în care locuia. Degetele plăsmuiau ceea ce ochii vedeau, iar rezultatul a făcut senzație în ochii primilor săi admiratori. Talentul Blancăi exploda în culori și forme care îți tăiau suflarea. În curând tablourile au fost expuse într-o galerie de artă și au avut un succes copleșitor. Mănăstirea a încasat la vremea respectivă o sumă considerabilă, care a fost alocată studiului și dezvoltării personale a fetei și a cheltuielilor privind întreținerea sa. Acum fata devenise o sursă constantă de venit pentru mănăstire, dar veniturile obținute prin vinderea tablourilor au fost puse în parte la păstrare, pentru viitorul ei.
La aniversarea majoratului, primise de la protectorul său un cadou special, care o impresionase peste măsură. Acesta îi aduse în dar coșulețul în care o găsise în urmă cu optsprezece ani la ușa orfelinatului, unde trona acum ursulețul de pluș. Blanca se aruncă în brațele lui cu ochii în lacrimi, îngăimând printre suspine mulțumiri. Îl rugase să-i povestească tot ce știa despre originile ei, iar el îi spuse tot ce știa, adică mai nimic. Când îi reproșase că-i ascunsese atâta vreme acele obiecte prețioase, el își justifică tăcerea explicându-i că ar fi fost imediat distruse de conducerea instituției, al cărei interes era să șteargă orice fel de indicii ale identității copiilor internați acolo.
Justețea cuvintelor lui nu putea fi contestată, așa că darul deveni un fel de panaceu al vieții ei. Ursulețul de pluș de culoarea castanei era mărturia că avusese și ea niște origini, o familie undeva, care probabil o căuta. Finețea lucrușoarelor din coș îi întăreau din ce în ce mai mult convingerile. Începu să spere, să viseze. Astfel se apucă să picteze și să studieze cu și mai multă pasiune și ardoare. Din descrierile lui Tomas, reuși să picteze portretul fetiței care fusese. Nu exista nicio fotografie din copilăria ei nefericită de la orfelinat, dar memoria păstrase frânturi de imagini și momente, suficiente să reconstituie destul de vag un trecut amar. Astfel luă naștere tabloul ,, Candy și ursulețul de pluș”, o adevărată capodoperă artistică.
Blanca Morales deveni un nume răsunător printre pictorii vremii și operele ei concurau cu cele ale unor artiști renumiți. După terminarea facultății de Arte Plastice, tânăra primi o catedră la Universitatea din Madrid. În timpul unei expoziții de pictură, ascunsă în dosul ochelarilor săi impenetrabili și a vestimentației modeste, observă cum ,,Candy și ursulețul de pluș” făcea obiectul admirației unei doamne foarte distinse și elegante, care zăbovea în fața lui mai mult decât alții, se îndepărta pentru a mai admira și alte opere, apoi se întorcea atrasă parcă de ceva anume, un detaliu, o umbră, o nuanță, care părea că o tulbura profund, judecând după tremurul degetelor care îi susțineau bărbia. Vânzoleala ei atrase atenția unei tinere care se apropie șovăitor:
- Mama, s-a întâmplat ceva? întrebă aceasta, ridicând ușor o sprânceană abia vizibilă. Ochii umbriți de evantaiul genelor lungi și negre, sporeau misterul chipului perfect.
- Nu, draga mea! Numai că îmi place în mod deosebit tabloul acesta! Adevărul e că mă tulbură mult! Îmi pare familiar, dar nu aș putea spune de ce!
- Nu văd nimic din ce spui tu, deși este un tablou reușit! Dacă e să îmi exprim o părere, cel mai atrăgător detaliu este ursulețul asta simpatic, dar tu știi că nu sunt o mare consumatoare de artă, ca tine!
- Ursulețul! murmură femeia tresărind. Asta e! Seamănă izbitor de mult cu Messi, nu ți se pare? Ursulețul pe care ți l-a dăruit tatăl tău la naștere! Nu poți să nu ți-l amintești! L-ai ținut după tine până a devenit zdrențe! Nu te despărțeai de el nicio clipă!
- Zău așa! Seamănă leit, dacă stau să mă gândesc! Dar cum e posibil? Tata a spus că l-a comandat special pentru mine și că e unicat!
- Numai dacă!...
- Numai dacă, ce?
- Nimic, hai să mergem! Mai sunt și alte opere de admirat pe aici!
Blanca ascultase convorbirea din conul de umbră al sălii și rămase pe gânduri, privind lung în urma celor două femei. Cu un gest de iritare și nerăbdare își chemă speranțele înapoi, mustrându-le sever. Dincolo de pânza candidă, trecutul fu exilat cu fermitate, lăsat să nască vise printre danteluțele îngălbenite de timp, păzite cu strășnicie de către Messi, ursulețul unicat.

[Giurgiu Silvia]

Mulțumesc, Daniela! Cu drag te mai aștept!

[Daniela Vîlceanu]

PREȚUIRE!

[Giurgiu Silvia]

Multumesc Dorina! Onorata de popasul tau!

[Pop Dorina]

Tristețea îmbracă admirabil cuvintele, iar viața șoptește mereu și mereu: „Ridică-te!”. Am citit o proză care curge frumos și nu-mi rămâne decât să ofer aplauze autoarei. Felicitări!

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]