Apariţia hedge funds datează din anul 1949, când Alfred W. Jones a pus bazele primului hedge fund. Strategia sa de investiţii avea în vedere selecţionarea celor mai bune valori ale momentului, neutralizarea riscurilor pieţei prin “vânzări short“sau “vânzări fără acoperire“ şi folosirea de capital străin cu scopul de a maximiza câştigurile din diferitele poziţii. Tot Jones este cel care a introdus remunerarea în funcţie de performanţele obţinute de respectivul fond, principiu care se păstrează şi astăzi.
Hedging înseamnă asigurarea împotriva fluctuaţiei preţului. Printr-o astfel de operaţiune se fixează cursul valutar, preţul mărfurilor, nivelul dobânzilor, valoarea acţiunilor etc. cu mult timp înainte de efectuarea operaţiunilor de vînzare/cumpărare a produselor respective. Este o modalitate de protecţie împotriva creşterii costurilor de producţie sau scădere a preţurilor de vânzare.
Hedge funds se concentrează pe obţinerea de profituri sub orice formă, în timp ce fondurile mutuale au ca scop depăşirea index-ului pieţei.
Un fond mutual adoptă poziţii long, este semi-activ şi are ca obiectiv obţinerea unor câştiguri cu câteva procente mai mari decât evoluţia unui indice reprezentativ al pieţei. Investitorii unui fond mutual ţintesc un echilibru între câştig şi risc. În schimb, investitorii unui fond speculativ sau de hedging lasă managerilor libertatea de a-şi asuma riscuri mari, în speranţa unor câştiguri mult superioare evoluţiei generale a pieţei.
În consecinţă, un hedge fund se distinge prin poziţii short, este extrem de activ şi urmăreşte în permanenţă câştiguri absolute faţă de principalii indici ai pieţei[1]. De multe ori acuzate că întrerup şi distrug pieţele financiare datorită speculaţiei, "tupeul" acestor fonduri de a paria împotriva mulţimii poate împinge preţul activelor financiare aproape de valoarea lor maximă.
Fondurile nu oferă nicio garanţie cu privire la recuperarea sumei investite, aşa cum se întâmplă la depozitele bancare. Efectuarea unei investiţii la un fond mutual se face prin cumpărarea de unităţi de fond. Acestea sunt echivalentul acţiunilor la societate pe acţiuni. Însă, spre deosebire de acţiuni care sunt emise într-un număr fix, unităţile de fond se emit în mod continuu şi pot fi răscumparate oricând[1]. Participarea la un fond mutual este atestată printr-un certificat ce confirmă deţinerea de unităţi de fond.
Unitatea de fond se determină zilnic, fiind calculată ca raport între valoarea netă a activelor fondului şi numărul de unităţi de fond emise. Persoanele care investesc în fondurile mutuale obţin un câştig atunci când valoarea investiţiilor efectuate de fond se majorează. Acest lucru se întâmplă atunci când fondul încasează dividente sau dobânzi pentru plasamentele efectuate şi când valoarea acţiunilor achizionate creşte. Pe de altă parte, este posibil ca portofoliul să înregistreze scăderi, astfel că investitorii pot pierde banii investiţi. Acestea decid cum trebuie investiţi banii fondului şi gestionează în acelaşi timp relaţia dintre fond şi investitori.
Fondurile mutuale sunt entităţi fără personalitate juridică, care au ca scop unic atragerea de surse băneşti şi efectuarea de plasamente în instrumente financiare lichide. Potrivit legii, fondurile sunt gestionate de societăţi special înfiinţate în acest scop, denumite Societăţi de Administrare a Investiţiilor (pe scurt SAI)
Mai precis, societatea de administrare menţine registrul deţinătorilor de unităţi de fond, încasează veniturile, emite şi răscumpără titlurile de participare. Pentru aceste servicii, societatea percepe o serie de comisioane şi tarife, care se încasează din veniturile fondului.
O altă entitate implicată în funcţionarea fondurilor mutuale este depozitarul. Acesta poate fi doar o intuiţie de credit (banca sau organizaţie cooperatistă de credit) care are rolul de a păstra toate activele fondului. În plus, depozitarul are sarcina de a certifica zilnic activul net al fondului şi numărul de unităţi de fond emise. Cu ajutorul acestor date, se determină valoarea unităţii de fond, la care se cumpără şi se răscumpără în fiecare zi titlurile emise de fond.
Un fond mutual este un instrument de investiţie colectiv din care un număr mare de investitori individuali deţin câte o parte relativ mică şi limitată prin lege şi care investeşte în diverse instrumente ale pieţelor financiar - bancare şi de capital urmărind realizarea obiectivului financiar al fondului[2].
Cu alte cuvinte, fondul mutul strânge bani de la multe persoane şi îi investeşte în acţiuni, depozite bancare etc. pentru a-şi atinge obiectivul declarat care poate fi creşterea agresivă a valorii unităţii de fond sau asigurarea unor venituri regulate şi cu risc mai mic pentru investitori.
Fondurile mutuale sunt administrate conform normelor în vigoare de o societate de administrare cu obiect unic de activitate. Prin această colectare de fonduri sub administrare unică, investitorul individual beneficiază de următoarele avantaje:
- diversificare largă a portofoliului de investiţii: fondurile importante disponibile permit o largă diversificare a instrumentelor investiţionale reducând astfel (dar nu eliminând) riscurile aferente unor anumite categorii de investiţii (acţiuni, depozite bancare etc.);
- lichiditate maximă a investiţiei individuale: investitorii individuali îşi pot lichida oricând, parţial sau integral, investiţia transformând-o în bani la valoarea curentă a titlurilor, spre deosebire de alte instrumente care pot fi vândute mai greu sau cu cost mai mare;
- administrarea profesionistă a portofoliului: societatea de administrare a unui fond cuprinde investitori profesionişti sprijiniţi de analişti financiari care studiază şi monitorizează pieţele financiare şi companiile în mod individual şi pe ramuri. Administrarea profesionistă a portofoliului de investiţii este în general accesibilă persoanelor ce dispun de fonduri importante, dar fondu mutual face aceste servicii accesibile oricărei investitor la un cost rezonabil.
Un avantaj important al investiţiilor în fondurile mutuale este limita minimă de investiţie foarte mică, de multe ori mai redusă decât limita necesară constituirii unui depozit la bancă. Un alt avantaj îl reprezintă acela că, spre deosebire de depozitele făcute la băncile comerciale, plasarea banilor se poate face succesiv şi astfel după fiecare depunere, noul sold existent beneficiază de performanţa de creştere a fondului, fapt care în cazul depozitelor la termen nu este posibil decât după expirarea termenului[3].
Dacă dorim să retragem o sumă oarecare din investiţia făcută, acest lucru nu afectează cu nimic creşterea de care beneficiază în continuare suma rămasă la fond. În cazul unui depozit la termen făcut la o bancă, retragerea parţială sau totală înainte de scadenţă aduce prejudicii celui care retrage banii (pierderea dobânzii).
[1] Dufloux, C.,Pieţe financiare, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 98
[2] Klein, Naomi , Doctrina şocului, Editura Vellant, Bucureşti, 2008, p. 31
[3] Greenspan, Alan, Epoca turbulenţelor. Aventuri într-o lume nouă, Editura . Publica, Bucureşti., 2008, p. 63
[1] Silviu Cerna, Sistemul monetar şi politica monetară, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 13
-->
Comentarii