Clãdirea era nouã. De un lux strident,aborda elementele obişnuite folosite de nişte pro- prietari care vor sã-şi etaleze o bunãstare vulgarã, ostentativã, aproape jignitoare. 25 de etaje de marmurã albã, nouã, lustruitã, asortatã cu oţel şi sticlã securizatã. Deasupra uşilor masive ca nişte porţi de cetate medievalã, trona o firmã de bronz sclipitor: "JOLLIET-MOBIUS-BANK".
La o vedere superficialã, pãrea genul de
"bancã" rãsãritã cu alte câteva zeci sau sute în tot oraşul sau toatã ţara, întreprinderi bancare la limita legalitãţii, favorizate de un sistem finaciar haotic, greu controlabil, propice fraudelor de tot felul. Cine ar fi putut analiza mai bine clientela care mişuna în jurul lui "Jolliet-Mobius- Bank", ar fi observat, totuşi, unele lucruri destul de interesante.
Lipseau cu desãvârşire persoanele în
vârstã, pensionarii; aceastã faunã de o aparentã sãrãcie, prost îmbrãcatã, bãnuitoare, credulã, sis- tematic jumulitã de alte bãnci, an de an, prin "falimente controlate", şi-apoi momiţi de alte bãnci cu iluzorii dobânzi, spre a mai fi ruinaţi încã o datã, şi totuşi gãsind anul urmãtor alte sume pentru alte bãnci, ale cãror patroni fugeau apoi spre diferite "paradise" fiscale, lãsând în urmã aşa-zi- sele "falimente" pentru care rar era pedepsit cineva, aceste persoane în vârstã, deci, lipseau cu desãvârşire de la "Jolliet-Mobius-Bank".
De fapt, se putea spune cã "onor clientela" de la "Jolliet-Mobius" strãlucea prin absenţã. Chiar şi în timpul orelor de program, rareori uşile instituţiei erau deschise de cineva. Domnea o atmosferã apãsãtoare, tensionatã, mirosind a aşteptare.şi totuşi, aceşti clienţi existau. Oameni cu chipuri inexpresive, cu ochi scormonitori, atenţi. Oameni cu trãsãturi aspre, îmbrãcaţi în costume clasice, închise la culoare, care le veneau ca turnate şi pe care ştiau sã le poarte. Maşnile lor negre, puternice, erau conduse de şoferi tãcuţi, cu chipuri ca de cearã, lustruite. Şoferii trãgeau maşinile pe porţile laterale, în curtea cu gard înalt, de beton.Clãdirea bãncii se afla într-un cartier
liniştit, rezidenţial, în zona Lacurilor. Pe aceeaşi stradã, la aproximativ 150 metri de clãdirea bãncii, se afla o parcare cu platã. Plata includea un paznic bãtrân şi alcoolic, care-şi completa pensia de boalã moţãind întro gheretã din plastic albastru. Jumãtate din orele de program, paznicul dormea dus, legãnat pe aripile bãuturii cumpãrate din "micile atenţii" primite de la şoferii care aveau proasta inspiraţie sã-şi parcheze maşinile în respectiva parcare.
În spaţiul de parcare, printre maşinile delux asortate cu acest cartier, îşi fãcea loc o maşinã Dacia clasicã. Veche dar bine întreţinutã, curatã, proaspãt vopsitã într-un verde metalizat, aproape militar, maşina fãcea impresia cã aparţine unui om fãrã prea multe posibilitãţi, dar care se chinuia sã-şi îngrijeascã maşina.
Proprietarul în persoanã era prezent.
şedea pe scaunul şoferului, nemişcat, ţinând în mânã un binoclu de mare putere. Pe genunchi avea o agendã deschisã, dintre paginile cãreia rãsãrea vârful unui creion de dulgher, aplatizat, galben.
Era un om cumplit de slab. Avea 35 ani,
însã pãrea lejer înspre 50. Calviţia frontalã era completatã cu o tunsoare militarã, scurtã; faţa ascuţitã, ochii fix şi atenţi, îi dãdeau aspectul unui vultur pleşuv. Gura cu buze subţiri pãrea o linie tãiatã între obrajii scobiţi. Privea atent înspre faţada bãncii "Jolliet-Mobius". Era prezent aproape zilnic, la diferite ore. Stãtea une- ori 15 minute, alteori, 3, 4 ceasuri. Sosirea lui îl fericea pe bãtrânul paznic. Cu o prietenie politi- coasã, îi oferea o sticlã din cea mai bunã vodcã existentã pe piaţã, plus câteva bancnote. Bãutura îi provoca paznicului o binefãcãtoare somnolenţã; stãrile de visare bahicã îi permiteau şoferului solitar sã cerceteze "Jolliet-Mobius- Bank" ºi sã-şi ia uneori notiţe pe agenda pe care o ţinea pe genunchi.
Omul se numea Eugen Sterian. Avea deosebitul talent de-a trece neobservat; la maximum 10 minute dupã ce fãceai cunoţtinţã cu el, uitai cã l-ai vãzut vreodatã. Lui Eugen Sterian îi plãcea situaţia aceasta şi o încuraja printr-o ţinutã vestimentarã cât se poate de banalã. De meserie inginer electronist, beneficia de-o pensie de boalã. Se încadra perfect într-o ţarã în care numãrul pen- sionarilor îl întrecea pe cel al muncitorilor. Vecinii, din blocul în care locuia, cu greu îşi aduceau aminte de existenţa sa; apãrea rar, programul sãu de activitate fãcându-l aproape invizibil.
De un timp nedeterminat, studia "Jolliet-
Mobius-Bank". Nici el încã nu ştia, la modul concret, de ce o face. Dar avea sã afle...
***
Apartamentul era situat la etajul 1 al unui
bloc de lux, nou construit. De-o opulenţã grea, masivã, dovedea faptul cã proprietarul avea nu numai bani, ci şi educaţie. Cele cinci camere plus dependinţele erau mobilate într-un stil clasic; mobile negre, din lemn scump, dãdeau camerelor.....
-->
Comentarii
Cu prietenie Lenuş