Ce frumos ne odihnim în tristeţe
noi doi,
când apusul ne prinde pe-o coamă de deal…
mai sună un bucium, mai întoarce o vreme străveche,
când turmele-stele
împrăştie lumina,
agonică sub vânt
târziu,
îngreunaţi de gânduri, coborâm
târând cu noi tristeţea,
ca pe o mantie regală
eu mai rup câte-o floare
tu îmi reciţi poeme
despre
melancolia florilor în vaze…
eu o arunc, învoaltă şi curată,
ofrandă
pe pragul unei morţi somptuoase…
ştiu şi eu un poem
despre o punte
străjuită, la un capăt, de “a gândi”,
la celălalt, de “a trăi”
şi despre nehotărâre…
la mijloc,
puntea e ruptă
dar noi,
ne odihnim atât de frumos
în tristeţe…
-->
Comentarii