Cerceii mamei,
un ciorchine de perle false
împletit pe liţa ruginită de vreme,
îmi strivesc lobii urechilor.
Ce dor smintit,
voia din cer să o cheme
cu atâta dor nemărginit
încât nici nu mai ştiu
cum s-au deschis plămânii
într-un zâmbet lătăreţ, lălâu,
lăsând să se vadă în sepia
cât mi-am dorit să mă asemăn cu ea.
Ultima data când i-am purtat,
innotând prin pantofii ei
cu toc cui, am naufragiat;
scrijilind parchetul ceruit
mi-am scrântit piciorul.
Cât de nătâng poţi fi
să te împiedici în şiragul de perle
ce doar la gâtul ei se aşeza
precum cerul împodobit de stele,
ca apoi să-ţi pierzi echilibrul stabil,
să te rostogoleşti odată cu ele
în plânset tăcut şi ascuns,
ca de mireasă tânără plină de vină,
nicicând nu mi-am închipuit!
Mă stric de râs ca după o glumă bună
recidivind în luciul oglinzii
înfiptă pe tocuri cui
în timp ce o imit catastrofal.
Prinsă-n impas emotional-
ce nebunie ar fi să fim iar împreună!-
timpul mă atacă furibund
lăsând urme adânci în obraz
şi nu pot piept să-i ţin.
Cerceii muşcă din lobul urechii
flămânzi de amintiri ce nu-mi aparţin;
doar clipa a rămas
să mă apere pasional.
Veronica Şerban
(august 2017)
Comentarii
Cu întârziere mulţumesc cititorilor Florentina Maris, Lilioara Macovei, Ciobotariu Maria, Aurelia AlbAtros, Giurgiu Silvia, Mihai Ștefan Arsene, Costel Avrămescu, pentru comentarii şi apreciere!
Un poem foarte frumos, felicitări!