Cetatea de nisip


Maşina zbura spre o mică vacanţă cu tatăl şi fiul de şapte ani. Opelul maro sidefat spinteca aerul, ceaţa se ridica somnoros din vale, locul preferat de aşternut. Văzduhul lăptos parcă îi inunda cu o îmbrăţişare forţată, dar maşina, ca un cărăbuş tenace, ieşea victorios la suprafaţă la fiecare piatră de kilometru.

S-au oprit într-un loc numai de ei ştiut şi de Dumnezeu. Li s-a deschis Valea Mureşului în toată splendoarea sa dintr-o poieniţă ideală pentru aşezarea unui cort spaţios, adăpost pentru o săptămână.

După ce soarele s-a ivit şi a încălzit îndeajuns pământul, aerul şi apa deopotrivă, băiatul a pătruns în râu într-o zonă cu apă mică şi cu un curs mai blând. Atingerea apei îi aducea a braţele mamei. Avansarea pe pietrele alunecoase era anevoioasă, contactul cu ele parcă atingea consistenţa timpului presat în structurile lor veşnice. Pietrele nu se lasă tulburate, doar descoperite în forţa lor interioară.

-Uite tată, o piatră rotundă şi un pic bombată, seamănă cu broasca mea ţestoasă, pe care tu mi-ai făcut-o cadou, dar i-a fost urât singură în acvariu şi într-o zi nu a mai vrut să respire. Nici pentru mine.

-Într-adevăr, piatra aceasta seamănă cu o broască ţestoasă, consolida ideea fiului său, şi eu am văzut broaşte ţestoase pe malul Oceanului Atlantic, ieşeau din apă şi-şi depuneau ouăle departe de mal ca să nu fie periclitate de fluxul apei. Iar primăvara ieşeau puii micuţi şi fără să stea pe gânduri porneau către apă, cu toate că nu cunoşteau mediul acvatic, dar aşa e scris în codul lor genetic... amintirile îl duceau departe...

 

...erau fiecare pe un mal, malurile nu se întâlnesc doar prin apă, vapori sau scrisori...

A visat un pod particular pe care să-i vină iubita de pe malul celălalt, şi a venit cu un feribot uriaş pe care scria Lavinia, ce coincidenţă, venirea ei anunţa valurile aspirante la înălţimi, peştii blânzi şi flămânzi, norii care dansau elegant în cămăşi albe şi frac albastru. În amorţeala gândirii îi veneau în minte cuvintele netede şi încrucişate, cele duioase şi filozofice. Îi asculta întrebările şi răspunsurile, o analiza şi o pipăia prin fotografii, făcea exerciţii crunte de imaginaţie să-şi închipuie parfumul trupului, dar nu-i ştia zâmbetul, pielea în lumina soarelui, gingăşia care-i avânta paşii spre apă şi înapoi spre el, se apropia tot mai mult de el, de realitate, a ajuns la un braţ întins cu simţuri tactile frustrate până atunci. Acum ţinea femeia într-o legare continuă parcă n-ar fi existat în carne şi oase, parcă numai sufletul ei ar fi călătorit pe catargele feribotului Lavinia, mânat de forţe misterioase ale Atlanticului. Ştii să vorbeşti, să spui aceleaşi cuvinte ca şi pe tastatură, poţi să formulezi aceleaşi întrebări ca şi atunci în zorii zilei sau în nopţile trecute în întuneric? Eşti tu coborâtă de pe ecran, izbucnită din ceaţa virtuală? Ai luat o altă înfăţişare acum, ai devenit om, femeie, femeia mea, pe care o pot mângâia. Vreau să te încălzesc şi să te răcoresc, să te demolez, să te reconstruiesc cu mâini suferinde de atingere. Te aşezi pe această piatră uriaşă rotundă şi puţin bombată, ca o broască ţestoasă care vine aici an de an pentru a-şi depune ouăle, pentru ecluzarea urmaşilor. Vreau să ecluzăm clipele din urmele depuse de noi şi închipuirile care ne pot construi o cărare moale din iarbă... întinde-ţi picioarele în nisip să sorb picăturile prelinse înainte de cădere, imprimate cu gustul tău, eliberează-ţi sânii de strânsorile trecutului, nimic să nu îngreuneze libertatea mişcărilor, oferă-ţi trupul adierii de vânt moleşitor, ca să iau lumina din el cu mine, când mi te va lua vaporul supradimensionat de lângă mine. Mi-am golit cupa de vin să beau din tine, am aşternut o coală albă să te desenez cu umbrele şi culorile tale, să nu cazi pradă timpului sau caracatiţelor momentului. Lasă eşarfa pe corpul tău să pot pândi sub ea, să te pot descoperi a doua oară. Mâinile mele de sub eşarfă ca un fluture liber în vânt, te desenează albă, înaltă, surprinsă de soare, mă pierd între membrele tale care se scaldă în culori şi te orbesc cu căldură, ochii îţi fac verzi cu kilometrii de vise să lege malurile, care niciodată nu se întâlnesc... doar aici, pe această piatră rotundă, aşezată de zei, într-o zi uitată de istorie. Întinde-ţi mâinile să pictez mişcarea, forţa ta din îmbrăţişare, în care să alerg oricând...

 

-Uite tată, am găsit o altă piatră cu o formă curioasă, e lunguiaţă şi ascuţită, parcă ar fi o sabie, uite şi alta. Ia şi tu, tată, una şi hai să ne batem ca bărbaţii, cine va câştiga va avea cu o porţie de peşte mai mult la prânz, iar cine pierde va construi o cetate mare, mare de nisip! Ce zici tată, te prinzi?

-Bineînţeles, că doar bărbaţii ştiu să lupte, ştiu să şi piardă, sau să folosească corect izbânda lor.

S-au bătut ca doi eroi, cu multă implicare, transfigurare. Tatăl din când în când îl prindea descoperit pe băiat să-i atragă atenţia asupra unor vulnerabilităţi, să-i trezească impulsul de autoapărare, să-l oblige la raţiune în strategie. Copilul trebuie să înveţe etica luptei, frumuseţea înfruntării drepte, eşecurile puterilor fizice şi mintale. Din motive naturale a câştigat băiatul, tatăl neobservând movila de nisip din spatele său, a căzut împiedicat în retragere, iar băiatul cu urlete victorioase, de câştigător îndreptăţit, s-a prăbuşit peste el, luându-l ostatec. Râsul lor deliberator şi benefic se auzea în ecoul nopţii care a pus stăpânire pe fiinţe, ascunse după umbrele lor.

            N-avea somn, încet să nu-şi trezească fiul, s-a strecurat din cort, s-a aşezat pe movila de nisip cea buclucaşă, să-şi amintească de lupta lui cu soţia, lupta cea surdă şi oarbă, ciocnirea orgoliilor de bitum. El într-adevăr a iubit o femeie, răsărită din Atlantic, dar nici soţia nu s-a lăsat mai prejos, s-a dăruit prietenului lor comun, el a părăsit iubita, lăsând-o s-o înghită spumele oceanului învolburat, soţia se încăpăţâna în schimb, şi îi scria iubitului scrisori şi mesaje, în continuare. El s-a adâncit în propria peşteră ca un fir de izvor dezorientat între stalagmite şi stalagtite, s-a distanţat de ea la kilometrii depărtare, s-a amărât ca într-o poveste de love story cu final ascuns... până într-o zi când a revăzut o veche prietenă din adolescenţă, i s-a aruncat în braţe cu toate durerile şi bucuriile vieţii, era mană cerească, consolare, pansament pentru rănile lui deschise, a prins-o de mână şi nu a mai vrut să-i dea drumul niciodată, nici în somn când recupera iubirea, nici la muncă îndemnat de focul amintirilor, nici în gând, făcând-i un piedestal, aşezând pe amândoi la acea înălţime acaparatoare.

Nu mai avea încredere în soţie care s-a legat mult prea puternic de prietenul de familie, între timp detronat din acest statut, nu vroia să aştepte să se dezlege de vraja lui, nu vroia să vadă pelicula cu ispăşirea păcatelor omeneşti, a decis şi a ales o nouă iubire, albă, plină de primăvară întârziată. Tânjea după o altă viaţă fără compromisuri, vise de lebădă, planuri construite ca o căpiţă de fân la vedere.

Ruperea i s-a părut naturală şi lui şi ei, au lăsat în urma lor celulele cândva suprapuse, pe cele înnodate, încolăcite şi pe cele îmbrăţişate pe soclul trecutului. Amintirile au rămas o coroană de flori roşii-ruginii, deschizând alte ferestre noi spre lume şi sine.

 

Ştia ce are de făcut şi s-a apucat să construiască cetatea pentru fiul său, aşa cum era rămăşagul. Era o noapte senină, stelele se ţineau de mână într-un lanţ luminos, era timpul lor pentru o feerie nocturnă misterioasă şi doar iluzoriu de tangibilă. El ştia acest lucru, de aceea se străduia să înfăptuiască ceva pământean, o dovadă palpabilă pentru o distanţă umană. Nisipul se lega uşor, era suficient de umed şi maleabil pentru a forma zidurile înalte ale cetăţii, cu turnuri sofisticate, podul rulant peste şanţul plin cu apă, care înconjura mica cetate, poarta solidă. Cu migală a îmrejmuit piaţa interioară cu străduţe pavate cu pietre, a înfipt steaguri din crenguţe în vârful turnuleţelor semeţe. Mese şi bănci în piaţă, grădini cu pomi, galerii, pasaje secrete, tuneluri, şi stânci protectori în jurul construcţiei. Elementele au intrat în joc şi ocupau fiecare un loc bine definit în armonia ansamblului, era o creaţie până la urmă, înfăptuită din datorie, dar şi ofrandă a iubirii. Oare va înţelege fiul meu?

Mai lipseşte ceva, îşi întreba subconştientul, ce am uitat, ce ar mai trebui? O piatră pentru blazon! Una semnificativă că doar băiatului îi plac atât de mult pietrele. Căuta cu mult zel în apa mică şi înceată la mers, stelele licăreau în drumul său, dar şi luminile din zorile zilei întăreau vizibilitatea. Mai aluneca, se mai rănea, explorând forma pietrelor, până când, în sfârşit, a găsit pe cea proiectată de imaginaţie. Unde s-o pună să fie la vedere? Deasupra porţii impunătoare, ca o emblemă a cetăţii.

Copilul încă somnoros şi-a scos capul din cort, văzând tata meditând, s-a apropiat de el.

-Vai ce minunăţie de cetate! Tu ai făcut-o? Sigur că tu ai făcut-o, e Cetatea inimii, se vede şi după piatră. Când plecăm, piatra o iau cu mine alături de “broasca ţestoasă” şi “săbiile” cu care ne-am jucat. Cetatea n-o pot lua, dar o fotografiez. Inima cetăţii o iau cu mine şi mama se va bucura când o va vedea!

 

Suzana Deac

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Comentarii

  • Ma bucur daca v-a placut.
  • Superbă povestire.Vă felicit!
  • Multumesc.

    Interesanta realizare intr-o clepsidra!

  • 1939296225?profile=originalO...cetate(castel) de nisip.
    Si povestirea este frumoasă!Mulțumesc!
  • Multumesc pentru lectura. Suzana
  • Frumoasa poveste,te felicit!1939295029?profile=original
Acest răspuns a fost șters.
Ioan Muntean a postat o postare pe blog în Cronopediada grup
Maraton Panorama Literară 2024, noiembrie
07. (poezie, cybersonet)

în noiembrie e prea târziu…
1 oră în urmă
Pop Dorina a apreciat discuția lui Victor Bivolu PASSACAGLIA - careu definiții rezolvat în Hobby-Club Cronopedia
Acum 4 ore
ELENA AGIU-NEACSU a răspuns la discuția ELENA AGIU-NEACSU 4509. rime: menestrel / lapte
 rime: criza / destul
Acum 12 ore
ELENA AGIU-NEACSU a răspuns la discuția ELENA AGIU-NEACSU 4509. rime: menestrel / lapte
rime: cavaler / orizontul
UNUI TĂNTĂLU
 
Se pretinde cavaler,
Dar e mai degrabă tontul,
Că îngust…
Acum 12 ore
ELENA AGIU-NEACSU a postat o discuție
   UNUI PRETINS SCRIITOR Nimeni nu era ca el,Se credea un menestrel,Însă când i-apăru carte,Am…
Acum 12 ore
Victor Bivolu a postat o discuție în Hobby-Club Cronopedia
Acum 15 ore
Victor Bivolu a postat o discuție în Hobby-Club Cronopedia
Cabana Gura Zlata este unul din punctele de intrare în Parcul National Retezat alături de cabanele…
Acum 15 ore
Victor Bivolu a postat o discuție în Hobby-Club Cronopedia
Produsul de mai sus este o medalie aparte conferită câștigătorilor unei competiții de dans. Piesa…
Acum 15 ore
Pop Dorina a apreciat discuția lui Victor Bivolu ISTORIE RECENTĂ PRIN MEDALISTICĂ – REVOLTA ANTICOMUNISTĂ DE LA BRAȘOV (15 NOIEMBRIE 1987) în Hobby-Club Cronopedia
Acum 22 ore
Pop Dorina a apreciat discuția lui Victor Bivolu FARMECUL CARTOFILIEI – MEMORIA CĂRȚII POȘTALE – EXPOZIȚIA GENERALĂ 1906 – PAVILIONUL REGIA MONOPOLURILOR STATULUI   în Hobby-Club Cronopedia
Acum 22 ore
postarea de blog a lui Ioan Muntean a fost prezentată în Cronopediada grup
Maraton Panorama Literară 2024, noiembrie
06. (poezie, cybersonet)

iubește în noiembrie…
Acum 23 ore
Ioan Muntean a apreciat postarea de blog a lui Ioan Muntean Ioan Muntean - iubește în noiembrie (cybersonet xxix) în Cronopediada grup
Acum 23 ore
Mai Mult…
-->