Condamnare 2

[Giurgiu Silvia]

  Un hohot de plâns, o uşa trântită, o fugă oarbă pe scările încremenite...o portiera izbită şi un scrâşnet de roţi...Consternarea mută rămasă în casa luminată doar de constelaţiile colorate ale bradului împodobit ce arata patetic de vesel, în acel haos emoţional. Murmure nedumerite, umeri căzuţi în dezolare, întrebări nerostite şi îngrijorare profundă, alungaseră spiritul înspăimântat al Crăciunului. Ambra, sora geamănă, se înfăşură mecanic în paltonul nou şi elegant, abia desfăcut din cutia sofisticată primită de la soţul ei, nebăgând în seamă eticheta ce-i ieşea de sub guler şi alergă cu lacrimi în ochi pe urmele surorii. Ajunsă în stradă, nu mai reuşi să vadă decât bolidul negru ce se năpustea ca o furie dezlănţuită pe străzile liniştite ale cartierului, din fericire aproape deşert la acea oră şi în acea zi de sărbătoare. Îl urmă îndeaproape dar cu prudenţă şi smerenie şi i se alătură în linişte absolută, în parcarea ticsită cu motorul torcând silenţios. O presimţire rea îi apasa pieptul şi aştepta cu mintea golită şi îngheţată o mişcare firească din maşina surorii.Trecură minute multe şi încordarea ei ajunsese la limita suportării, dar tăcerea şi nemişcarea creştea ca un demon în noaptea aceea rece şi adâncă. Se temea să iasă, să se apropie, să afle! Înţelegea că ceva grav se întâmplă cu sora ei! Suflete gemene, trăiau şi simţeau aceleasi senzaţii, aceleaşi bucurii sau nelinişti. Spera ca acea întâmplare să fie una din multele ciudăţenii comise de Amneris dintotdeauna, să fie cauzată de o izbucnire a caracterului ei tumultuos şi ca întotdeauna, ea aştepta să se domolească furtuna. Însă, cum nu se mişca nici o frunză, decise să înfrunte situaţia şi coborâ temerară din maşina superincalzita. Cu paşi vătuiţi se apropie şi deschise eroic portiera ermetică. Imaginea ce i se oferi vederii era una de...calm, absenţă şi resemnare. Îşi trase sora de mâna, o ajută să iasă în aerul îngheţat al nopţii şi inconjurandu-i protector umerii cu braţul, o conduse în tăcere în casa, îi dezbracă cu blândeţe paltonul şi şalul ce îi acoperea jumătate din chip şi o conduse ca pe o convalescenta pe sofaua imensă din salon. -Ambra, am SLA! Sunt sigură! Viata mea s-a terminat! Îşi mângâie sora de parcă aceasta era bolnavă şi îşi rezemă capul cu duioşie de umărul ei. Plânseră amândouă în tăcere până terminară toate lacrimile apoi,restul nopţii îşi depănară amintiri, vorbiră de tot şi de toate, mai puţin de ceea ce le ameninta existenţa, echilibrul şi viitorul. Dimineaţa le descoperi dormind îmbrăţişate pe canapeaua albă, cu ochii roşii încă de plâns, scuturate uneori de resturile vreunui suspin rătăcit prin visele tainice ale minţii adormite, ca atunci când erau copile în camera lor din casa părintească. -Nu te voi abandona niciodată! Vom infrunta împreună destinul şi voi avea grijă de tine! îi murmură Ambra când îşi luară rămas bun.

[Ioan Muntean]

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]