Condamnare

[Giurgiu Silvia]

  Toamna vieţii îşi semnează intrarea pentru fiecare cu cerneala sa eternă pe actul de identitate al omului, fără să îi ceară părerea! Se prezintă protocolară, cu promisiunea unui viitor tihnit, bine plătit, după o viaţă de trudă, inducând chiar uşurare şi bucurie în sufletul bietului păcălit. Nu pomeneşte nimic însă, de toată încărcătura nimicitoare ce i-o ţine deoparte, ca bonus! Frustrare, oboseală, boli felurite, singurătate, abandonul societăţii şi foarte adesea, chiar al familiei, lipsuri şi imposibilitatea de a se bucura de privilegiile pensiei! Amneris a ajuns la vârsta pensionarii într-o stare fizică şi morală optimă, prestigiu şi succese ce i-au încununat cariera, încă mai străluceau pe cerul vieţii sale. A fost un medic anatomo-patolog desăvârşit şi ca atare, a obţinut satisfacţiile materiale acestei meserii binemeritate din plin şi pe toată viaţa. A muncit ca o disperată, s-a cheltuit total pentru oameni şi când a sosit momentul mult aşteptat al pensionarii, nici un regret sau vreo umbră de tristeţe nu i-au trecut prin suflet. Aştepta momentul cu o răbdare ponderată, cu demnitate şi bucurie.Trecerea de la o condiţie la alta, s-a făcut cu o mare petrecere de rămas bun, într-un restaurant pe măsura condiţiei sale, înconjurată de colegi, prieteni şi familie. Cel mai important omagiu, însă, a venit din partea mentorului şi iubitului sau Amedeo, un profesor- doctor în chirurgie, mai în vârstă decât ea cu 20 de ani, căsătorit şi cu copii, acum un bătrân distins, dar slăbit de vârstă şi boală. Relaţia lor a fost cunoscută de toată lumea pe care o frecventau amândoi, dar nimeni nu şi-a permis vreodată să facă comentarii acide, cel puţin nu în faţa lor! Soţia lui suferea de Alzheimer de 10 ani şi trăia în lumea ei, populată de himere, îngrijită de trei asistente, în casa familiei. Amneris avea un caracter foarte nonconformist şi anumite chestiuni de importantă redusă pentru ea nu-i stinghereau cu nimic modul de a gândi sau de a trăi. Îşi trăia viaţa cum îi plăcea, neţinând seama de părerea altora. Dealtfel, unica familie pe care o acceptase era sora ei geamănă şi familia acesteia. Mai aveau trei fraţi dar ea nu avea practic, nici un raport cu niciunul din ei. Aşa era ea! Făcea doar ce-i plăcea şi frecvenţa doar pe cine voia. După marea aventură a terminării activităţii profesionale, un an întreg a călătorit într-una, în cele mai exotice locuri ale lumii. Banii nu-i lipseau căci avea o pensie destul de mare şi contul în banca era destul de substanţial, aşa că putea să se bucure de orice. Într-o dimineaţă însă, când se ridică din pat să ridice persianele ce-i apărau camera de soarele obraznic al dimineţii, aproape se prăbuşi peste noptiera de lângă pat. Speriată şi surprinsă, constată că piciorul drept îşi ieşise din funcţiune şi nu-i asigura nici un fel de susţinere. După o serie de exerciţii, vlaga se reîntoarse în parte şi putu să ajungă în balconul apartamentului de la etajul al şaselea al blocului din faţa marii, în care locuise toată viaţa. Era medic şi nu-şi putea linişti îngrijorarea stârnită de acel episod ciudat. Dar era mai presus de orice, om şi dorinţa de viaţă aruncă adesea praf în ochii tuturor. Începu să-şi liniştească cugetul cu fel de fel de încurajări, se mişcă cu atenţie de colo -colo, dorindu-şi să îşi fi imaginat numai acel moment.Trecu astfel o luna de la acel incident şi mintea ei îl îngropase adânc, ignorându-l total. Nu voise nici să se documenteze în vreun fel, nu voia să ştie. Era modul ei de a ocoli problemele,ignorându-le! Dar când braţul ce ţinea paharul de şampanie la petrecerea de Crăciun, în casa surorii ei când, fericiţi şi exaltaţi de bucuria de a fi împreună, ceda cu zgomot de cristal sfărâmat pe pardoseala rece, rămase dreapta ca o statuie, fixând cu privirea sfârâitul stins al lichidului rănit de cioburile ascuţite, tăcută şi inexpresivă, ascultând ţipătul implacabil al minţii trezite din adormirea impusă de ea. Toţi o priveau consternaţi, neînţelegând nimic din atitudinea sa! Nu simţise greutatea lacrimilor ce-i muşcau obrajii goliţi de sânge! Dar ceilalţi le vedeau şi puneau întrebări fără conţinut, fără formă şi fără sunet.Vedea buzele mişcându-se, cuvintele ce curgeau ca nişte stropi de lumina peste ea, le simţea când reci, când fierbinţi. Clatina capul în stânga şi-n dreapta într-o continuă negare, dar nu auzea vocea ce repeta ca un tic- tac implacabil ,,nu...nu...nu..." În acel moment se văzu pe sine părăsind salonul acela străin cu zgomot surd de scaun prăbuşit, de parcă ieşise din corpul trădător şi se agăţase de candelabrul înstelat. Acum ştia şi fugea de adevăr! Ştiuse de la început dar nu voise să conştientizeze. De câte ori nu rostise acel cuvânt cu răceală şi indiferenţă!? De câte ori nu condamnase oameni necunoscuţi la disperare, la nefiinţă !,,Domnule, dumneavoastră aveţi SLA (scleroză laterală,amiotrofică)! Îmi pare rău!"decretase ea numai cu doi ani în urmă fără sentimente şi fără compasiune. Şi fără să-i pară rău! Dar era medic! Nu putea avea compasiune, emoţii, slăbiciuni de nici un fel. Asta învăţase în toţi anii lungi de carieră. Nici acum nu simţea nimic când se condamnase pe sine. Nu încă!...

[Ioan Muntean]

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]