Porţile înalte ale cerului
îşi descătuşează lacătele sfinte
în calea regelui Soare,
deschizându-se.
Razele-i vioaie coboară lin,
ţinându-i de mână pe mesagerii
ploaia şi vântul,
care şoptesc copacilor seculari,
misterele neştiute ale vieţii.
Alintându-se când le află,
crengile noduroase fac uţa-uţa
şi
rădăcinile şerpuite lăcrimează
pe tulpinile falnice cu frunzuliţe.
Ploaia, draga de ea se-mpiedică
de multe ori printre picioarele vântului,
dar se ridică şi cade
prin locurile sortite ei.
Imensele covoare de iarbã
strãlucesc,
brodate pe alocuri cu flori şi buruieni.
Soarele
îmbrăţişeazã
viaţa.
Doar copacii
seculari şi temerari
luptă din răsputeri
cu ploaia şi vântul,
strigând prin vâjâitul lor
celor care vin să-i defrişeze,
că ei sunt stăpâni absoluţi.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Da, chiar aşa este. Mulţumesc doamna Elena, pentru semnul de lectură.
Un poem scris cu sufletul!
Mulţumesc, Lenuş.
Frumos poem!