Ai fost cândva în viaţa mea,
draga mea copilărie,
o domnişoară dintr-o stea
fără nicio pălărie.
Nu aveai nici voal pe faţa
luminoasă ca soarele,
adultul citea prefaţa,
din prima-mi ghicea poznele.
Hohotele de râs plecau
din sufletu-mi neştiutor,
în sughiţuri se înecau,
negândind la vreun viitor.
Preocuparea cea mare
era joaca pe afară,
totul mi-era sărbătoare,
ce-mi lipsea, doar o fanfară.
Lacrimile mi-erau fente
pentru cei mari sau oricine,
ele curgeau transparente
cu alint la origine.
Eram lumina ochilor
pentru toţi apropiaţii,
părinţilor, bunicilor,
fără multe divagaţii.
Frăţiorii mă adorau,
chiar de eram un răzgâiat
pe care toţi îl implorau
şi nu-l lăsau din mângâiat.
În mijlocul copiilor
eram liderul de joacă
în facerea şotiilor
de pe întinsa toloacă.
Copilărie iubită,
fără voal şi pălărie
în viteza pe orbită,
revii într-o reverie,
Tu eşti acum o poveste
proprie şi-adevărată,
din amintiri ne dai veste
c-ai trecut pe-aci odată.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii