30. (cybersonet)
~ femeia-crizantemă ~
„Oricine poate iubi în miezul verii, când carnea este ieftină și caldă. Eu am ales să înfloresc în frig, transformând fiecare atingere într-o execuție blândă.”
Dincolo de Ultima Zăpadă
epilog
S-a terminat. Furtuna de mătase și jar s-a stins sub o pătură groasă de zăpadă murdară, iar orașul a revenit la ritmul lui monoton, cenușiu, lipsit de febră. Atelierul meu este acum gol, o cutie de beton în care ecoul declanșatorului a amuțit definitiv. Pe masa de lucru mai zac doar câteva negative nedevelopate, un rest de cearșaf de satin încrețit de mișcările unei pasiuni apuse și o mână de petale uscate, negre, care se fărâmițează la cea mai mică atingere, transformându-se într-un praf fin, mirosind vag a mosc și a oboseală sacră. O caut cu privirea prin camera pustie, deși știu că este inutil. Femeia-crizantemă nu supraviețuiește primăverii. Ea aparține exclusiv timpului în care pământul moare, iar când primele semne ale dezghețului încep să bată în geam, ea se dizolvă în tăcere, lăsându-ne doar cu greutatea propriei noastre supraviețuiri.
Privesc imaginea finală a tripticului, cea pe care am numit-o „Câmpul de bătălie sacru”. Un unghi perpendicular, de sus, care surprinde patul răvășit în lumina rece, albăstruie a zorilor. Este o imagine de o tristețe mătăsoasă, o cartografie a abandonului total de după consumarea ritualului. Trupurile noastre nu mai sunt acolo, dar amprenta lor în cearșafurile de bumbac este atât de profundă încât pare un basorelief sculptat în piatră. Sutele de petale strivite, violete și grena, par rămășițele unui cataclism floral, jertfa supremă a unei flori care s-a lăsat devorată până la ultima picătură de sevă. În acea noapte a extazului visceral, când am simțit cum carnea ei se rupe sub asaltul meu și pântecele ei pulsează violent într-o fuziune apocaliptică, am crezut, preț de o secundă, că am atins nemurirea. Am crezut că prin intermediul acelui orgasm violent, primit ca o execuție consimțită, am reușit să evadăm din carnea noastră muritoare.
Dar dimineața ne readuce mereu la realitate cu o brutalitate nemiloasă. Ea a plecat înainte ca soarele să poată atinge marginile patului, fără să lase un bilet, fără să ceară o promisiune. S-a îmbrăcat în tăcere, strângându-și mătasea ruginie în jurul trupului frânt și fericit, purtând pe piele amprentele mele adânci, ca niște semne ale unei posesii care a distrus-o și a înălțat-o în același timp. A lăsat în urmă doar acest parfum persistent, o mireasmă amăruie care s-a impregnat în porii mei, în pereții acestui atelier, în fiecare ungher al memoriei mele. Am încercat să spăl așternuturile, am aerisit camera zile în șir, lăsând aerul înghețat al iernii să măture podelele, dar a fost în zadar. Femeia-crizantemă nu poate fi ștearsă. Ea devine o otravă lentă instalată în sânge, o dependență de care nu te mai poți vindeca.
Acum, când parcurg întreaga serie, de la primele rânduri ale prologului până la aceste ultime cuvinte, înțeleg că acest proiect nu a fost despre ea, ci despre noi. Despre incapacitatea noastră de a accepta frumusețea fără să o posedăm, fără să o rupem și să o strivim în palme pentru a ne convinge că este reală. Femeia-crizantemă ne-a oferit această șansă: s-a oferit ca altar și victimă, permițându-ne să ne descătușăm cele mai primitive instincte pe carnea ei de mătase, doar pentru a ne arăta cât de goi și vulnerabili rămânem după ce focul s-a stins. Fiecare petală smulsă a fost o lecție de detașare pe care nu am știut cum să o învățăm la timp. Zăcem acum în iarna noastră interioară, ascultând cum soba de fontă scoate ultimele pârâituri, încercând să ne amintim gustul acelui nectar întunecat care ne-a ars gâtlejul.
Ea a murit sub atingerile mele, a fost o moarte perfectă, de un erotism pur și visceral, dar în acea moarte ea a învins. A învins pentru că a rămas unică, inegalabilă. Știu că la venirea primăverii vor apărea alte flori, mai calde, mai parfumate, mai vesele. Vor veni trandafirii și crinii, iar soarele va face carnea din nou ieftină și accesibilă pe toate străzile orașului. Dar eu nu le voi mai putea privi cu aceiași ochi. Sufletul meu a rămas blocat aici, în acest noiembrie perpetuu, plângând după singura floare care a avut curajul să înflorească în mijlocul înghețului și să moară pentru mine sub o zăpadă de aur. Închideți acest album, opriți muzica și lăsați tăcerea să se așeze peste patul răvășit. Ecoul poemului nostru de sânge s-a stins, lăsând în urmă doar o dâră de rugină pe piele și o amintire sclipitoare ca o lamă de gheață.
Matei Vancea,
noiembrie, dintr-un atelier cu ferestre spre nord.
---
©Ioan Muntean, 2026
***
-->
Comentarii