Zăceai de ceva vreme. Cu fiecare zi care trecea parcă mă pietrificam, mă detaşam de tine fără să vreau. Încet, încet, nu-te mai cunoşteam. La început, încercasem să mă mint, să te mint.
Îţi simţeam frica şi lupta, dorinţa de a mai fi puţin. Nu te înţelegeam, nu-ţi înţelegeam încăpăţânarea de a suporta chinul. Nu ştiam ce mă doare mai mult prezenţa morţii sau durerea ta.
-Te doare, tată?
-Mă doare, fata mea!
Te priveam golită de gânduri şi sentimente, străină. Mă speria lipsa asta a mea de compasiune.
E totuşi tatăl meu. Cum pot fi aşa de...Obsedant, o dorinţă mă bântuia fără putinţa de a o înăbuşi. De s-ar termina odată! Doamne! Ce e cu mine cum pot să gândesc aşa? Şi totuşi nu puteam să mă opun. Acum ştiu gândul, dorinţa nu izvorau în principal din milă pentru suferinţa ta, erau pentru mine. De s-ar temina odată! Mintea, sufletul, trupul meu se doreau eliberate. Tu încetasei să mai fi, coborai încet în altcineva. Amintirile îţi reveneau la întâmplare, adesea pierdeai firul, se amestecau sau te aflai vorbind despre ceva ce doar tu vedeai. Nici eu nu mai eram.
Niciodată nu ţi-ai plâns durerea, te stingeai tăcut. Ştiam de la medic că durerile sunt cumplite. Şi întrebăm mirată iar şi iar.
-Te doare tată?
-Mă doare, fata mea! Stai lângă mine aici pe pat, vreau să vorbesc cu tine.
Mă ţineai de mâna fără să mă privesti. Ai început să-mi şoptesti frînturi din viaţa ta. Săreai de la una la alta, obositor. Incercam să te ascult. Nu puteam, cuvintele păreau fără înţeles.
- Să mă ierţi, fata mea! Am tresărit.
-De ce să te iert?
Întrebarea a rămas nerostită, obsedantă în mintea mea blocată. Şi întrebam iar…mecanic…
-Te doare, tată?
-Mă doare, fata mea!
Îmi vedeai nedumerirea.
-Sunt fericit că pot să te mai văd.
Ţi-ai cerut iertare de la mine. De ce, tată? Ce aveam să-ţi iert? Ce am să-ţi iert? Pentru ce tată mi-ai lăsat povara iertării tale? Am înţeles atunci câtă iubire era în tine. Am înţeles acum de ce nici un geamăt nu ieşea de pe buzele tale, de ce luptai.
A venit apoi o propoziţie şi în urma ei tăcerea.
- Să nu mă uiţi , tată!
Eram doar noi fiecare cu singurătatea lui. Tu ascuns în nemişcarea ta, eu un trup golit de orce simţire… astepare.
Am aprins mecanic o lumânare, o strângeam cu ambele mâini, aş fi vrtut să te prind de mână, să te întreb ceva dar o amintire din copilărie se trezise în mine. Bunicul îmi spusese la moarte bunicii că nu e bine să întorci omul când moare din drum că se chinuie. Te-am privit tăcută, priveam un corp bătrân.Nu, nu ere tata. Tata rămăsese să locuiască în mine.
Am crezut că nu mai respiri şi ţi-am închis uşor ochii cu mâna, atunci te-ai ridicat puţin cu o ultimă forţare şi ai scos un geamăt. Geamătul ăsta, tată, parcă purta în el cuvintele….
-Să nu mă uiţi, tată!
De atunci cuvintele se zbat în mintea mea în întrebari.
-Cum să nu te uit, tată!?
- Cum să te uit, tată!?
Atât de puţin te-am cunoscut, atât de multe aş fi vrut să-ţi spun şi nu am făcut-o. Dacă aş fi avut timp…Timp am avut… Dacă...oare de câte ori am spus dacă în viaţa mea? Şi oare de câte ori voi mai spune încercând să găsesc o scuză fragilă care să-mi minimalizeze vina .Dacă...aş fi putut să-i spun, să-i arăt cât îl iubesc. Dacă… i-aş fi acordat mai mult timp. Dacă… aş fi încercat să înţeleg, să ascult. Dacă…
Îţi privesc corpul înţepenit sub soarele impasibil de toamnă, nimic nu s-a schimbat, doar tu ai început să-ţi proiectezi nefiinţa în prezentul meu, fără să tulburi sonora dimensiune a vieţii. Mirosul tău, vocea ta, privirea ta nu sunt în acest trup înţepenit peste care se va ridica ţărâna. Nu plâng să nu-ţi tulbur liniştea, libertatea redobândită. Rămân doar o umbră întrebătoare, nu pot să văd dincolo de chipul lumii, tot ceea ce vei deveni, tot ceea ce voi deveni intr-un azi definitiv.Frica de moarte naşte lacrimi în cei rămaşi.
-Mulţumesc, tată! Ai ştiut cum să pleci dându-mi ultima lecţie de viaţă.
Atunci am învăţat să iubesc, să preţuiesc fiecare răsărit, să nu irosesc, să fiu până la capăt.
-->
Comentarii
Multumesc, Aurelia!