despre dragoste şi iubire 4

[Viorel Gongu]

Ieşirea din noaptea Evului Mediu face ca în Europa, divizată şi bulversată, să se resusciteze artele, ştiinţele, filozofia.
Galii credeau că femeile lor au, din naştere, puteri magice. Cucerirea Galiei de către Cezar a adus în conştiinţa romană ideea că femeia este deţinătoarea a jumătate din averea comună dar a omis faptul că se perpetua, încă, dreptul de viaţă şi de moarte a soţului asupra soţiei.
Bărbaţii gali, de o frumuseţe fizică robustă, neegalată de temperamentul grobian de bărbaţi lăudăroşi şi flecari, au fost subjugaţi de femeile lor prin cuvinte mieroase, în acelaşi timp alimentându-se acestora ideia că ei sunt capul familiei.
Galii de origine nobilă erau cultivaţi şi influenţa învăţăturii a dat un exemplu extraordinar de iubire în cuplu. Sabinus şi Eponia au suferit în dragostea legiferată deopotrivă. El, fiind condamnat la moarte şi păstrat ascuns de ea, a crescut cei doi copii, zămisliţi în secret, în subterane, până ce fapta a fost descoperită de Vespasian. Împăratul, impresionat de sacrificiul ei, îi oferă viaţa dar ea cere să fie executată alături de tatăl copiilor lor.
Francii, duplicitari şi destrăbălaţi, au păstrat de la înaintaşi numai lăcomia.
Brunhilda, prin apariţie şi influenţe, produs deopotrivă al nordului şi al sudului, este sensibilă şi manifestă un comportament nobil, estompând trăsăturile strămoşilor vizigoţi.
Clotilda şi Rodegunda, spirite rafinate şi cultivate, prevestesc, prin existenţa lor, trecerea spre un nou tip comportamental în relaţia între sexe.
Idealul despre iubire şi femeie se naşte timid dar se dezvoltă viguros în iubirile de curte, prin amorul cavaleresc.
Cavalerul creştin, sub influenţa cultului Fecioarei, suferă o evoluţie remarcabilă către sensibilitate şi nobleţe sufletească, unind iubirea cu onoarea.
Pasul spre umilinţa în faţa femeii, devenită Doamna, a născut la curţile din sudul Europei, motivul eroic şi poetic. Limbajul melodic din sud, dominat de vocale, este un instrument de fineţe, creând astfel o barieră lingvistică între cavaleri şi golani.
Iubirea manifestată verbal şi prin gesturi pur cavalereşti, delimitează instituţia căsătoriei de amorul cavaleresc care se manifestă pur şi ingenuu.
Faţă de căsătorie, care era o impunere, frumuseţea iubirii cavalerului consta în gratitudine, oferea iubire fără să pretindă sau să aştepte nimic în schimb.
Amorul cavaleresc în nord este mai puţin subtil punând adesea în cumpănă virtutea şi onoarea Doamnei.
Prototipul lui Guillaume de Nevers a născut poveştile lui Lancelot, a lui Tristan, a lui Goleran, poveşti care, citite cu ochi umezi şi inimimi tresăltânde, de către doamnele, încă virtuoase, au condus, aproape firesc, la comportamentul de tip Ana Karenina.
Romanele cavalereşti au subminat, încetul cu încetul, morala creştină prin redarea întâmplărilor din viaţa eroinei Izolda şi astfel Doamna a renunţat la castitate şi Cavalerul la onoare în favoarea iubirii carnale.
Dacă Tristan şi Izolda şi-au asumat şi şi-au îndrăgit suferinţa din iubire Fedra şi Didona au blamat această suferinţă. În poemul caprifoiului, Marie de France invocă iubirea şi după moarte a îndrăgostiţilor încercând să salveze imaginea iubirii fără oprelişti şi fără de moarte.
Chimia trupească devine un instrument principal al femeii, care dominată de acesta, nu regretă nimic din ceea ce avea să urmeze clipelor de beţie carnală. Predestinarea, fatalitatea, acceptare fără rezerve a pedepsei pe pământ dar şi dincolo de moarte, va supravieţui, sub influenţa maură, mai mut timp în Spania decât în celelalte ţări europene.
Din contemporaneitatea căsătoriei lui Carol II cu Marie Louise d' Orleans aveau să se nască Don Quijote şi Don Juan, în ambele variante ale celui de-al doilea. Secolul al XVII-lea ridică problema majoră a înfruntării, iubirii printr-un ideal imposibil, a lui Don Quijote, cu iubirea lui Don Juan care costată că nu există femeia aptă să se ridice la nivelul iubirii sale. Evoluţia dublă a eroului Don Juan este interesantă pentru că opune eroul invocat de Tirso de Molina, Don Juan de Tenario, cu Don Juan, reprezentat de Don Miguel de Monara. Amândouă variantele ale lui Don Juan, comparate cu Don Quijote, aleargă după idealul imposibil numai că evoluţia lui Don Juan în cele două alternative reuşeşte să opună modul de a iubi cavalereşte cu alternativa celui care stăpâneşte perfect tehnicile de seducţie, spunând ce se aştepta de la el în acele împrejurări, având ca scop uniunea carnală. Întoarcerea la căinţă a lui Don Juan, recte Miguel de Monara, este materializată prin dorinţa, în ceasul morţii, de a fi înmormântat la pragul bisericii. Această căinţă postmortem păstrază urma de cavalerism ce domina încă epoca.
Morala şi-a revendicat drepturile şi în poveştile epocii, prin gelozia soţilor înşelaţi, astfel că soţiile adulterine sunt omorâte.
Francesca da Rimini, Maria d'Avolos, Pia de Tolomei, Catarina de Padova, toate au acelaşi destin, îndrăgostitele nedezicându-se de iubirile lor nici în pragul morţii.
Iubitoarele Decameronului nu aveau drept repere decât sprinteneala intelectuală şi frumuseţea fizică.
Michelangelo, un idealist trist şi singur, încearcă în maniera lui Pygmalion să găsească iubirea pură, iubirea perfectă, pictând şi sculptând pe Eritreana Cunnuna, Delfica, Pietate, Noaptea, Aurora, încercând evadarea din mediul duplicitar. Constatând că dalta şi penelul nu îi sunt suficiente îşi zugrăveşte disperarea şi dezamăgirea în sonete cu sonorităţi sumbre.
Istoria nu a păstrat-o în prim plan pe Colonna, iubita lui Michelangelo, dar el va rămâne îndrăgostit cavalereşte de ea, până după moartea ei prematură, manifestându-şi singurul regret că nu a sărutat-o niciodată, măcar pe frunte.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]