Aseară când apusul își contura
forma pe bucățica de cer înălțată deasupra
mea începuseră clipele zilei să se strângă în jurul
soarelui și-și așteptau startul de plecare.
Nu știu dacă le-a plăcut sau nu
ce-au văzut și-au auzit din viața mea și de
pe întregul Pământ dar sigur știau că le
este imposibil să mai revină vreodată
așa că mai trăgeau câte-o ocheadă să
pândească - aşa mici cum sunt ele da' sunt
nişte hoţomane - să mai audă şi să
mai vadă o dată ce-au lăsat pe unde au
trecut în graba lor neîmpiedicată pe trapezul
timpului care nu șovăiește niciodată-n
fuga lui și se zbenguiau dintr-un loc în altul
în faţa serii care începea să le ronţăie
ca pe nişte Harribo şi să le împacheteze
în pachete de amintiri şi istorie.
La un moment dat gândul meu
şi-a îndreptat auzul şi privirea spre
altele şi-a pierdut din vedere zbenguiala
clipelor care oricum dispăreau una
câte una în faţa unei nopţi ce lăsase vreo
doi-trei nori s-o prindă de trenă că-n
rest mai sclipeau pe ici pe colo câte o
stea şi adierea unui vânt îmi luă în braţe
trupul şi pletele șoptindu-le c-ar cam
fi cazul s-o las mai ușor cu meditațiile că
timpul oricum își face mereu bagajul și-n
el strânge câte un pic din mine și din
clipele mele ale tale ale lor ale tuturor.
Doar bucățica de cer de deasupra mea este
la fel de indiferentă și de neclintit față de timp
care este vagabondul încontinuu al spațiului.
Mihaela Moșneanu
-->
Comentarii
Deosebit de frumos, prețuire și admirație!