30. (eseu)
elogiul mișcării - sonetele dansului
Elogiul mişcării: sonetele dansului — între carne, lumină şi eternitate — epilog
Dedicație
Dansatorului anonim al Operei din Brașov, cel care, într-o seară de repetiție, mi-a șoptit visul acesta de mișcare, ca o taină între respirație și lumină.
Motto
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,
ci lumina mea sporesc asupra lor.”
— Lucian Blaga
(…căci dansul e acea lumină care nu strivește, ci atinge lumea și o face să vibreze.)
I. Tăcerea de după dans
(eseu poetic narativ – vocea dansatorului-poet)
Am învățat că tăcerea nu este absență, ci respirația lucrurilor care se termină frumos. După fiecare spectacol, scena rămâne plină de praf și ecouri, dar în acea liniște pulsează ceva viu, invizibil, o vibrație ce pare să spună: „nu s-a sfârșit.”
Uneori, mă așez în penumbră și ascult cum se răcește aerul. Lumina se scurge din reflectoare, iar mirosul de sudoare și flori se amestecă într-un parfum al adevărului. Acolo, între două tăceri, învăț din nou ce înseamnă mișcarea. Nu dansul coregrafiat, ci dansul ca mod de a exista, ca mod de a respira lumea.
Mișcarea mea e o mărturisire: tot ceea ce nu pot spune, trupul o traduce. În el am descoperit alfabetul durerii și al bucuriei, o limbă în care nu există sinonime, doar adevăr. Fiecare ridicare de braț e o întrebare, fiecare piruetă – o rugăciune pe care nu o mai rostește nimeni.
De multe ori am simțit cum mișcarea devine o aripă înfiptă în carne. Ea nu mă duce în sus, ci înlăuntru. Căci dansul nu e zbor, ci o cădere controlată în esență.
Știu acum că nu există scenă mai adevărată decât propria inimă. În ea se joacă toate rolurile: iubirea, teama, pasiunea, oboseala, credința. Când dansul atinge aceste adâncimi, devine tăcere.
Și poate de aceea, după fiecare coregrafie, rămân în picioare, nemișcat, cu ochii în gol. Nu pentru a primi aplauze, ci pentru a asculta ce mi-a spus tăcerea din mine.
Dansul, pentru mine, nu mai e o artă. Este un fel de a supraviețui. Un fel de a rămâne viu în timp ce timpul curge.
Uneori mi se pare că toți dansatorii lumii poartă în trupuri același suspin cosmic. Că atunci când dansăm, se mișcă și ceva mai mare decât noi.
Poate că universul se uită la noi și zâmbește, recunoscându-se.
II. Contrastul de ritm
(eseu poetic și existențial – fuziunea erosului și a efortului sacru)
Există o clipă, între două bătăi de inimă, când totul se oprește. Acolo se naște dansul. De acolo, din acel gol sacru, începe vibrația. Ritmul nu e doar o succesiune de mișcări. Este geometria sentimentului.
Când corpul meu se mișcă, el nu face decât să scrie ecuația invizibilă a vieții. Fiecare contracție, fiecare eliberare are sensul unei respirații cosmice.
În dans există două ritmuri: cel exterior – al muzicii, și cel interior – al sângelui. Când ele se întâlnesc, totul devine magie. În acea clipă, carnea se sfințește, iar durerea dispare.
Am înțeles că dansul nu e o demonstrație de putere, ci un exercițiu de încredere. Trupul se abandonează mișcării, fără să știe unde îl va duce.
Ceea ce rămâne e grația – acea stare în care forța și delicatețea se țin de mână.
Erosul, în dans, nu este dorință trupească. Este curentul electric dintre două respirații, tensiunea dintre apropiere și distanță.
Întotdeauna există o limită invizibilă între atingere și revelație. Dansul trăiește exact acolo. Fiecare dans este o poveste de dragoste între echilibru și gravitație. Când pasul devine plutire, iar privirea se transformă în chemare, se naște acea clipă în care timpul se dizolvă.
Totul devine prezent pur. Am dansat până la epuizare. Am simțit cum mușchii se rup, cum aerul se transformă în durere, cum totul devine o rugăciune mută. Și totuși, în mijlocul efortului, am simțit fericirea absolută. Pentru că în acel punct, când nu mai ai nimic de pierdut, mișcarea devine libertate totală.
Dansul e o formă de rugăciune fără cuvinte. El cere sacrificiu, dar oferă revelație. Și când corpul nu mai poate, sufletul continuă. Acolo, în acea trecere, începe nemurirea.
III. Dansul ca formă de eternitate
(meditație corală, filozofică, cosmică)
Toate lucrurile se mișcă. Stelele, gândurile, pulberea și sângele. Nimic nu rămâne nemișcat, pentru că totul vibrează sub aceeași lege: ritmul. Dincolo de forme și nume, universul respiră într-un dans fără început și fără sfârșit. Mișcarea este limba lui.
Omul, când dansează, nu face decât să-și amintească.
Trupul lui devine un instrument de aducere-aminte: că a fost, este și va fi parte din respirația cosmică. În el, gravitația și grația se întâlnesc; materia se face muzică, iar carnea – lumină. În clipa aceea, dansatorul nu mai este el însuși, ci o verigă între pământ și stele.
„Cine dansează”, spune tăcerea, „nu moare”. Căci mișcarea e forma prin care viața își prelungește ecoul. Fiecare pas scrie o silabă din rugăciunea universului, fiecare arcuire repetă gestul creației. Și când totul pare să se stingă, dansul continuă, neîntrerupt, în fibra invizibilă a lumii.
Acolo unde timpul se topește în lumină, ritmul nu mai are măsură, ci doar respirație. Fiecare galaxie e o piruetă, fiecare atom – un salt. Totul se rotește în jurul unei tăceri care cântă. Eternitatea nu este liniște, ci vibrație pură, iar dansul este chipul ei vizibil.
Omul trece, dar mișcarea rămâne. Ceea ce a fost trăit prin dans nu dispare, ci se transformă în ecou, în aer, în undă. De aceea, poate, atunci când scena se golește, aerul încă tresare, ca o amintire vie. Dansul nu are mormânt, ci continuitate.
În fiecare nou dansator renaște o parte din vechii pași, în fiecare gest se ascunde o urmă de început. Astfel, eternitatea se multiplică prin mișcare, și universul își reînnoiește visul prin dans. Căci acolo unde trupul se oprește, energia continuă să pulseze – nemuritoare.
Și dacă există un Dumnezeu al mișcării, El nu stă, ci plutește. Nu judecă, ci rotește. Nu vorbește, ci cântă în pulsația materiei. El este ritmul însuși – surâsul care ține lumea în echilibru.
Așa, dansul devine o rugăciune cosmică, o prelungire a inimii în infinit. Fiecare pas e o ofrandă, fiecare tăcere – o arcadă de lumină. Și când dansul se sfârșește pentru trup, universul continuă să-l danseze în locul nostru.
Pentru că eternitatea nu se stăpânește. Ea se respiră. Se ascultă. Se dansează.
©Ioan Muntean, 2025
-->
Comentarii