EMINESCU ȘI AGAFTONUL
Într-o discuție cu Domnul Dorel Gaftoneanu, un înflăcărat cercetător al lui Eminescu, scriitor, din Botoșani a venit vorba despre numele dumnealui de Gaftoneanu. Nu cumva Gaftoneanu vine de la Agafton? Istoria acelor locuri ne spune că a fost un călugăr, Gafton care ,,au mers în codrul ce este pe locul domnesc al Ocolului Botoșenenilor și au curățat pădurea și și-au făcut mânăstioară cu chilii și s-au pus pomeți pe lângă chilii”(Cartea domnească din 13 oct. 7262(1753) din vremea lui Matei Ghică). La început era cunoscută ca Sihăstria Agafton. Veniamin Costache (1803-1842) a mutat acolo maicile de la Agapia și de la Văratic ,, unde au strălucit prin evlavie fiicele și văduvele boierilor de altădată, precum și acele fiice din popor ce au căutat o viață de liniște și reculegere.” Chiliile s-au înmulțit prin ajutorul boierilor care își aduceu fetele sau văduvele aici și astfel Mânăstirea a luat un mare avânt până în 1966 când comuniștii au transformat-o în cămin de bătrâni cu handicap.
Domnul Dorel Gaftoneanu m-a informat că există multe familii Gaftoneanu și, nu ne îndoim, că sunt urmașii călugărului Gafton, rude sau prieteni care și-au însușit numele. La începuturi s-a spus ,,o chilie a Gaftonului”, cu articolul invariabil moldovenesc a (a,al, ai, ale), de aici și A+gafton, sau sihăstrie a Gaftonului.
Deabia prin 1996 s-a revenit la vechile chilii și la mânăstire ca schit de maici.
Din familia Iuraşcu se trag Olimbiada, Fevronia şi Sofia, pe care le menţionează ,,Condica Mănăstirii Agafton din 1872“, arată istoricul Ionel Bejenaru în lucrarea „Trei mătuşi Iuraşcu ale lui Mihai Eminescu, în condica Mănăstirii Agafton din 1872“ .
Fevronia Iurașcu ( 1812-1895) s-a călugărit în 1828, Sofia Iurașcu ( 1823-1897) a urmat-o în 1840 împreună cu sora ei Olimpiada Iurașcu (1827-1902), care a devenit și Stareța mânăstirii. Fevronia și Sofia au mai adus și o nepoată, Safta Velisarie, care s-a călugărit sub numele de Xenia.
Cum erau descrise mătuşile lui Eminescu ? Istoricul botoşănean face o descriere a celor trei mătuşi, aşa cum este făcută în documentul menţionat: „Pe Olimbiada Iuraşcu o întâlnim menţionată în Condică astfel: fără îndatorire; născută la Dumbrăveni, judeţul Botoşani; 45 de ani; călugăriţă la Mănăstirea Agafton-Botoşani, în anul 1840; cu părul capului sur, cu ochi căprui, cu nasul mijlociu, cu nasul şi gura mari, cu faţa smeadă, având un semn de fript la piciorul drept; pe Fevronia Iuraşcu, ,,Iurăscioaia cea nebună”, o femeie cam ciudată, o întâlnim menţionată în condică astfel: fără îndatorire; născută la Corni - judeţul Botoşani; 60 de ani; călugărită la Agafton-Botoşani, în 1828; cu părul alb, cu ochi căprui, cu nasul mijlociu, cu gura mare, cu faţa albineaţă, fără a avea un semn deosebit; pe Sofia Iuraşcu: fără îndatorire, născută în Ruşii Balş-Bucovina Mare; 49 de ani; călugărită la Agafton-Botoşani, în 1840; cu părul alb, cu ochi căprui, cu nasul gros, cu gura mare, cu faţa smeadă şi cu negel pe obrazul drept“.
Mama lui Eminescu, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care cinci s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele a fost vreme de cinci ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift). Cei doi călugări erau cam ciudați, după cum îi descrie Matei, fratele lui Eminescu. Unchiul Iachift se dădea libațiilor, consumând vinațul podgoriei pe care o stăpânea în preajma mânăstirii Socola. Iubea vânătoarea cu prepelicari, fuma mult, se purta mai mult civil, vorbea franțuzește și nemțește. Surorile lui îl dezaprobau pentru că se depărtase de biserică. Calinic, al doilea frate, bea peste măsură în chilia lui, se refugiase în misoginism și-și lăsase barba neîngrijită, era cam arțăgos din fire și existența lui se pierde în banal. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați. Se spune că Eminescu, la vârsta copilăriei, îi iubea mult, mergea cu ei la vânătoare prin codrii Botoșanilor, dar a învățat de la ei și să bea sau să fumeze.
La rândul lui și Gheorghe Eminovici și Raluca, tatăl și mama lui Eminescu, având experența surorilor, au adus cele două fiice, pe Aglaia și Henrieta, la mânăstire. Aglaia era o fire mai libertină, ea o însoțea mai mult pe Henrieta care era oloagă și nu se putea descurca singură. Venind într-o vizită prin mânăstire profesorul de psihologie Drogli, a cunoscut-o pe Aglaia, i-a plăcut, și a fost cerută de nevastă, având pretenție la o zestre care l-a destabilizat pe Gheorghe Eminovici, de 2000 de lei austrieci, fiind nevoit până la urmă să vândă Ipoteștii, pentru a-i plăti zestrea.
Pe atunci familiile numeroase, care aveau mai ales fete, și nu puteau să le facă zestre, le dădea la călugărie. Iurașcu avea nouă copii, dintre care patru fete și cinci băiețí. Pe Raluca a cerut-o de nevastă Gheorghe Eminovici, încreopindu-i o zestre care aproape l-a ruinat.
Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.
Deși nu există mărturii scrise, tradiția Mănăstirii Agafton păstrează câteva crâmpeie din copilăria lui Eminescu în perioada când își petrecea vacanțele aici. Mihăiță - căci acesta era numele de alint pentru mătușile sale - era întâmpinat întotdeauna cu căldură și afecțiune, se strecura frecvent prin livadă către pădurea Baisa din împrejurimi (codrii de aramă de mai târziu), unde pleca cu o traistă cu ceva merinde pregătite de măicuțe și invariabil cu vreo carte din care citea la umbra codrului. „Era credincios Mihăiță și cu dragoste de cele sfinte. Nu-i plăcea să se joace cu alți copii și nici nu râdea. Singuratic și tăcut, cu părul mereu ciufulit și hainele cam șifonate, poetul se cufunda în codrul arămiu al toamnei discutând cu Dumnezeu și cu vietățile pădurii”, își amintesc viețuitoarele mănăstirii.
Împreună cu mătușile sale stătea la pravilă nemișcat și nu scotea o vorbă zile întregi. „M-am străduit, dar nu l-am înțeles. Sufletul lui avea un lacăt prea mare pentru mine”, spunea mătușa sa, maica Olimpiada (viitoarea stareță a mănăstirii), își amintește maica Adriana de la stareța ei Agafia Moise, care l-a văzut și cunoscut pe Eminescu. În chilia ei mai supraviețuiește o fotografie a lui Eminescu cu maica Olimpiada ( vezi Sorin Preda, „Mănăstirea copilăriei lui Eminescu”, în Formula AS din 8 iulie 2016).
De la aser¬țiunea că „și istoria lumii cugetă - deși încet, însă sigur și just, istoria lumii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu” („Scrisoare dlui Dumitru Brătianu”, în Românul, 15 august 1871), până la afirmații că „fără eu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e un cântec. Ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu, națiunea mea e lumea” (Mihai Eminescu - Cugetări, Editura Vos, 1997), Eminescu dovedește că stăpânește dogma creștină în esența ei, cum altfel decât trăind în spiritul ei.
În 1878 publică într-un articol - prilejuit de solicitarea starețului Chiriac (păstorul mănăstirii atonite Cutlumuș) pentru ajutor în cărți și bunuri - detalii privind viața monahală, cu acuratețea celui care ar fi viețuit într-o mănăstire. Mai mult, face un adevărat istoric al relației româno-atonite, unde unul din 10 că¬lugări la vremea aceea era român - aproximativ 1.000 din cei 10.000 de viețuitori (Mihai Eminescu, ¬Timpul, 10 august 1878).
Scârbit de viață, Eminescu îi scrie colegului său, Zamfir C. Arbore de la Românul de a merge împreună „la mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în care să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc pentru ca să se știe cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ” (Stelian Gomboș, „Mihai Eminescu în viziunea Bisericii”)
Va repeta aceeași dorință și în 1884, etichetată de data aceasta ca o glumă de către prieteni și chiar ca un semn de alienație de către Titu Maiorescu.
În toamna anului 1887, internat fiind la Mănăstirea Neamț, pri¬mește - la cererea sa - Sfânta Taină a Împărtășaniei de la preotul locului. Cu această ocazie, cere: „Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântau Lumină lină” (Paul Miron citat de Nicolae Georgescu). Iată un răspuns elocvent la faptul că viața monahală îi era foarte bine cunoscută poetului încă din perioada copilăriei, amintirile ei urmărindu-l toată viața.
Relațiile poetului cu cele trei mătuși călugărițe și îndeosebi preocuparea maicii Fevronia, cu ajutorul căreia pătrunde tainele canoanelor religioase, îl ajută hotărâtor în familiarizarea sa cu rânduielile bisericești în lungile vacanțe pe care le petrece aici, cu sau fără mama sa. A afirma că viitorul poet și-a însușit chirilica din rarele lecturi jurnalistice pe care le făcea tatăl său ținându-l în brațe este o exagerare fără acoperire (Petru Rezuș „O copilărie nepereche”, pag. 11). Este mai degrabă de presupus că timpul petrecut la Agafton a însemnat, pe lângă trăirile poetice, o intensă muncă de prospectare a acelor lucruri care-l interesau în mod deosebit, așa cum de fapt va face în toată perioada devenirii sale. Aici mă¬tușile sale îl așteptau cu drag pe Mihăiță al lor, care nu le ieșea din vorbă, participa la ritualurile vieții monahale, întipărindu-i-se în suflet și în inimă „lumina lină” cântată la Vecernie de corul măicuțelor, admirabil reprodusă mai târziu în poezia citată mai sus.
De aici și respectul pentru spiritualitatea și credința strămo¬șească pe care poetul îl va arăta în scrierile sale ori de câte ori va fi cazul. De aici și probabilitatea ca perioada 1863-1864, atât de tulbure în biografia poetului, să aparțină de fapt epocii Agafton.
Atmosfera religioasă a copilăriei în care el pătrunde taina scrierilor vechi își va găsi împlinirea mai târziu în activitatea sa de bibliotecar, când nu numai că se adâncește în studiul acestora, dar face eforturi deosebite de a îmbogăți fondul bibliotecii cu carte veche. Mai mult, din această prețuire opera sa ajunge să fie străbătută de un adevărat fior religios ca dovadă a atașa¬mentului, respectului și admirației pentru instituția Bisericii atât de strâns legată de istoria acestui popor și dăinuirea lui.
Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.
. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.
-->
Comentarii