28. (eseut)
~ ciclul elogiul mișcării -cybersonetele dansului ~
addenda
Epilogul primei addende
Celelalte Ritmuri ale Lumii
Există un moment, la finalul oricărui drum lung, în care pașii încetinesc nu din oboseală, ci din conștiința faptului că fiecare pas trebuie reținut. Nu pentru a fi repetat, ci pentru a fi înțeles. Așa se încheie și această addendă: nu ca o concluzie rigidă, ci ca o oprire deliberată, o respirație adâncă după o succesiune intensă de mișcări, ritmuri, viziuni.
Dacă preambulul acestei addende a fost un act de deschidere — o poartă largă către dansurile rămase în afara primului cerc — epilogul nu vine să închidă poarta, ci să lase lumina să cadă altfel asupra spațiului deja traversat. Pentru că, odată ce toate aceste dansuri au fost aduse în limbajul sonetului, ele nu mai pot fi privite ca simple forme coregrafice. Au devenit entități poetice, teritorii de sens, stări ale corpului și ale gândului.
Cele 28 de dansuri ale addendei, plus această ultimă extensie postmodernă, nu alcătuiesc o listă exhaustivă și nici nu pretind o ierarhie. Ele sunt, mai degrabă, un mozaic. Fiecare piesă are propria textură, propria temperatură, propriul mod de a reflecta lumina. Unele sunt calde și fluide, altele tăioase, electrice, tensionate. Împreună, ele construiesc o hartă instabilă, dar vie, a modului în care dansul continuă să se reinventeze.
Privind înapoi, îmi dau seama că această addendă a fost, poate mai mult decât orice altă parte a ciclului, un exercițiu de ascultare. Nu doar a muzicii sau a pașilor, ci a ceea ce se află dincolo de ele: istorie, memorie colectivă, dorință, frică, exuberanță, melancolie, ironie. Dansurile incluse aici vin din spații culturale extrem de diferite, iar această diferență nu a fost netezită, ci dimpotrivă, accentuată. Am căutat să păstrez asperitățile, contrastele, disonanțele.
Pentru că dansul nu este întotdeauna armonie. Uneori este ruptură. Alteori este conflict. Alteori, pur și simplu, o încercare disperată de a rămâne în mișcare atunci când lumea pare să se oprească.
Curentele literare alese pentru această addendă au funcționat ca niște lentile mobile. Romantismul a permis dansului să se întoarcă spre interior, spre elan și visare; Simbolismul l-a învăluit în ceață și sugestie; Futurismul l-a propulsat în viteză și mecanică; Expresionismul l-a fragmentat, l-a tensionat; Suprarealismul i-a suspendat logica; Senzualismul i-a adus pielea în prim-plan; Erotismul l-a condus spre limita incandescentă a dorinței. Iar Postmodernismul, în final, a făcut ceea ce face întotdeauna: a privit totul cu luciditate, ironie și conștiința fragmentului.
În acest joc al curentelor, dansurile nu au fost simple pretexte. Fiecare a cerut un tip de respirație diferit. Un Blues nu poate fi tratat cu aceeași voce ca un Dans electronic. Un Muixeranga nu poate fi privit cu aceeași privire ca un Twist. Și totuși, în această diversitate extremă, s-a păstrat un fir comun: ideea că mișcarea este un limbaj anterior cuvântului, dar perfect compatibil cu el.
Poate că adevărata miză a acestui ciclu — și a addendei în special — este tocmai această întâlnire dintre corp și text. Dansul, prin natura lui, dispare în clipa în care se termină. Poezia, dimpotrivă, rămâne. Între aceste două condiții aparent opuse, sonetul devine un spațiu de mediere. Un mod de a fixa mișcarea fără a o îngheța. De a o păstra vie, dar recognoscibilă.
Privind acum întregul proiect, îmi dau seama că fiecare sonet este, în fond, o încercare de a răspunde la aceeași întrebare: ce se întâmplă cu dansul atunci când nu mai este privit, ci citit? Ce se pierde și ce se câștigă? Răspunsul nu este unic. Se pierde, poate, forța imediată a impactului vizual. Dar se câștigă adâncimea reflecției. Se câștigă posibilitatea de a reveni. De a relua un gest în minte. De a-l purta mai departe.
Addenda aceasta a permis, mai mult ca oricând, explorarea dansului ca fenomen cultural contemporan. De la ritmurile ancestrale la cele urbane, de la structuri ritualice la coregrafii hiper-tehnologizate, dansul apare ca un barometru al epocii. El arată ce ne dorim, ce ne temem să spunem, ce ne fascinează. În Dansul sportiv vedem disciplina și performanța; în Streetdance, revolta și libertatea; în Dansul electronic, fuziunea dintre corp și tehnologie; în K-pop Dance, globalizarea esteticii și a dorinței de sincronizare.
Și totuși, dincolo de toate aceste interpretări, rămâne ceva esențial: dansul ca act profund uman. Indiferent de epocă, de cultură, de stil, dansul presupune prezență. A fi în corp. A fi în timp. A accepta vulnerabilitatea mișcării. A te expune.
Poate de aceea aceste sonete nu caută să explice dansul până la epuizare. Ele îl înconjoară, îl sugerează, îl evocă. Îl lasă să respire între versuri. Fiecare rimă este o limită asumată, iar fiecare limită creează tensiune. Alternanța schemelor de rimă — regulată, aproape matematică — contrastează cu libertatea tematică și stilistică. Este, într-un fel, o metaforă a dansului însuși: reguli stricte, trăite cu intensitate maximă.
La capătul acestui drum, nu pot spune că dansurile au fost epuizate. Dimpotrivă. Ele par acum mai vii ca oricând. Ca și cum, odată intrate în text, ar fi dobândit o a doua viață. Una care nu depinde de scenă, de muzică sau de prezența fizică a dansatorului. Una care poate fi activată oricând, prin lectură.
Această addendă nu închide ciclul, ci îl completează. Îi oferă adâncime laterală, extensie, complexitate. Este un gest de recunoaștere a faptului că arta nu se supune planurilor inițiale. Că, uneori, ceea ce rămâne pe dinafară cere să fie adus în centru. Că periferia este, adesea, locul unde se nasc cele mai interesante mișcări.
Dacă cititorul va simți, la final, că a traversat o lume în care dansul nu este doar spectacol, ci limbaj, memorie și reflecție, atunci această addendă și-a atins scopul. Dacă va recunoaște, măcar o dată, un ritm interior care se activează în tăcere, fără muzică, fără scenă, doar prin forța cuvântului, atunci sonetele și-au găsit locul.
Iar dacă, în cele din urmă, va rămâne cu sentimentul că dansul continuă dincolo de pagină — în pașii zilnici, în gesturile mici, în ritmurile personale — atunci întregul ciclu își împlinește menirea.
Pentru că dansul nu aparține scenei. Și nici poeziei, în mod exclusiv. Dansul aparține vieții. Iar viața, chiar și atunci când tace, se mișcă.
... şi urmează alte addende...
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii