27. (eseu, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Calendarul florilor visătoare - povestiri din jurnal
Eseurile Dorei - Sub salcâmii înfloriți
Confesiunea unei primăveri parfumate
Motto: „Primăvara nu se vede întotdeauna — uneori se respiră.”
Există un moment al primăverii în care aerul începe să aibă parfum. Nu este un miros discret, nici unul care abia se simte. Este un parfum plin, dulce și cald, care pare să umple fiecare colț al grădinii, fiecare alee, fiecare respirație. În acea după-amiază am simțit parfumul înainte să văd florile.
Mergeam pe drumul care duce spre marginea livezii, iar vântul aducea cu el acel miros familiar. Un miros care aparține doar câtorva zile din an. Salcâmii înfloriseră.
Pomii erau acoperiți de ciorchini albi de flori, care atârnau ușor printre frunzele verzi. În lumina caldă a după-amiezii, acele flori păreau aproape luminoase. M-am apropiat de unul dintre salcâmi.
Florile de salcâm au o frumusețe delicată. Nu sunt mari și nici stridente. Dar atunci când înfloresc în număr mare, creează o imagine de o eleganță aproape tăcută. Ciorchinii albi se mișcau ușor în vânt.
Parfumul lor era atât de intens încât părea să transforme aerul într-un spațiu viu. Am închis ochii pentru o clipă. Am inspirat adânc. În acel moment am simțit ceva ce primăvara face foarte rar: m-a făcut să mă opresc complet din graba lumii. Sub salcâmi timpul se mișcă mai încet.
Am rămas acolo, sprijinită de trunchiul unui pom, ascultând liniștea. Dar liniștea nu era, de fapt, tăcere. Era plină de viață. Albinele zumzăiau printre flori, trecând de la un ciorchine la altul cu o energie neobosită. Uneori se opreau pentru câteva secunde, apoi porneau din nou într-un mic zbor grăbit.
De fiecare dată când o adiere mai puternică trecea prin ramuri, florile se legănau ușor. Și parfumul devenea și mai intens. Mi-am amintit atunci o poveste pe care o auzisem cândva.
Se spune că în vechime salcâmii erau considerați copaci ai iubirii de primăvară. În satele vechi, tinerii obișnuiau să se întâlnească sub salcâmii înfloriți în serile de mai. Parfumul florilor era atât de puternic încât se spunea că poate trezi sentimentele cele mai adânci ale inimii. Poate de aceea acele seri rămâneau mereu în amintirea celor care le trăiau.
Am zâmbit la acel gând. Pentru că, stând sub salcâm, puteam înțelege de ce. Parfumul florilor nu era doar frumos. Era emoționant. Avea ceva care atingea memoria și imaginația în același timp.
Am atins ușor un ciorchine de flori. Petalele erau mici, catifelate și foarte fragile. Câteva s-au desprins și au căzut încet spre pământ. Le-am privit cum se așază pe iarbă.
Pentru o clipă m-am gândit că fiecare floare de salcâm este o mică poveste de primăvară. O poveste scurtă. Dar plină de parfum și lumină.
Soarele cobora încet spre apus, iar lumina devenea tot mai caldă. Ramurile salcâmilor desenau umbre lungi pe pământ.
Aerul era încă plin de mirosul florilor. Am inspirat încă o dată adânc. Și am simțit că uneori primăvara nu trebuie privită pentru a fi înțeleasă. Uneori trebuie doar respirată. Pentru că parfumul ei poartă amintiri, vise și promisiuni.
Și atunci când salcâmii înfloresc, lumea întreagă pare să respire mai încet. Ca și cum ar vrea să păstreze pentru cât mai mult timp acea clipă. Acea clipă în care aerul devine floare.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii