Eu am să plec, iubite, e ultimul răvaş
Ce-l prind de geana zilei, cu lacrima la pândă,
În tine se răscoală (ch)iar propriul tău ocnaş,
În mine se frământă o aripă plăpândă.
Am încercat să-nlătur catranul din cuvânt,
Pe coala albă-a clipei să încrustez tăcerea,
Dar liniştea nu face cu iadul legământ,
Cum versul nu-nfloreşte-n poet de nicăierea.
Eu am să plec, moíra e crudă uneori,
Se zbate în pupile un dor de fericire;
Te prăbuşeşti în tine, crezând că o să zbori,
Prăpastia din cuget e semn de nimicire.
În depărtări m-aşteaptă o nouă agonie,
Mă rog ca Andromeda din mine să învie...
-->
Comentarii
Mulţumesc pentru semnul de lectură: Paul Rotaru, Nicoleta Mija, domnule Bidulescu, Mihai Arsene, doamna Dorina! Cu drag,
Mulţumesc frumos, dragă Gerra! La acel moment, probabil era "de nimicire"!
Dar cum totul este trecător... sau schimbător... 
Cu prietenie,
Mulţumesc mult, Rodica Bogdan (cu scuzele de rigoare pentru întârziere)! Nu ştiu de ce mi-a scăpat acest poem din vedere, adică am uitat să intru şi să răspund la comentarii.
Cu drag,
„Prăpastia din cuget e semn de nimicire.” - sau de înălțare.... Depinde de abordare și investiție.... Bun poem.
Reîntâlnire plăcută cu versul tău, Camelia...