Când sufletul miroase a libertate,
gravitația își pierde sensul.
Te desprinzi de țărmul vechilor frici,
gata să devii una cu orizontul.
Nu mai există margini,
ci doar o întindere nesfârșită de apă și cer,
unde valurile sunt trepte,
iar vântul îți desenează aripi nevăzute.
Te înalți deasupra spumei mării,
într-o plutire curată, fără efort,
fără destinație.
Fiecare curent de aer e o invitație la dans,
fiecare abis albastru – o promisiune.
Lumea întreagă se transformă
într-un loc de zbor divin:
te joci cu reflexia soarelui pe crestele valurilor,
te oglindești în liniștea adâncului,
și zbori,
pur și simplu zbori,
pentru că orizontul din tine a învățat în sfârșit
să poarte aripi.
Nu mai ești doar o parte din peisaj,
ci însăși inima acestui infinit.
Femeie-albatros, suspendată între lumi,
îți lași privirea să cuprindă zarea,
iar în bătaia ta de aripi suverană,
oceanul și cerul se unesc,
recunoscându-te drept singura lor stăpână.
Ps. Sunt cea mai rebelă visătoare deasupra mării
într-un zbor curat, sufletul meu
e liber, bine cuvântat.
-->
Comentarii