Am plecat la armată
Toamna începuse să pună covoare de frunze pe străzile Timișoarei, iar un soare blând te îndemna la o gură de aer curat pe malurile Begheiului, cum îi spun localnicii Canalului Bega, sau prin minunatele parcuri, mai ales prin plăcut mirositorul Parcul Rozelor. Seara se putea servi o gură de spiritualitate în grădinile cinematografelor.
Am făcut analize medicale complexe, deoarece trebuia să lucrez într-o substație de redresare a curentului ( din curent alternativ în curent continuu) cu redresoare cu mercur, deci într-un mediu foarte toxic cu vapori de mercur. Substația alimenta linia contact (aeriană) pentru tramvaie și troleibuse (sau firobuze, cum le spuneau localnicii). Din fericire, am lucrat doar câteva zile și, fiind mai proaspăt școlit în domeniu, am fost detașat la echipa care lucra la echiparea unei substații noi, cu echipamente moderne, fără pericol pentru sănătate.
Munca a devenit captivantă; să știi că lași în urma ta ceva deosebit... Colegii de muncă m-au primit cu bucurie, gata să mă ajute ca să învăț, deci era un loc de muncă așa cum și-ar dori oricine.
Dar, cum se spune: nimic nu-i veșnic, la scurt timp am fost chemat sub arme, să-mi fac „datoria față de patrie”.
Acasă, am început pregătirile: vecinul, Văsălică, tîmplarul, mi-a confecționat o valiză trainică, din lemn, ca să reziste la cursurile de conducere pe sub paturi. Și multă practică trebuia efectuată pentru a obține acest carnet, doar un ciclu de pifan, apoi deveneai instructor pentru noii veniți, adică veteran. Am căutat prin pod și am găsit o pălărie veche, de culoare neagră, rămasă de la bunicul (plecat între stele, nu cu mult timp în urmă, din cauză că nu a mai venit salvarea ca să-l ducă la spital; s-a preferat ca să se trimită după o gravidă...) și i-am rupt cordeluța, am îndesat-o pe cap și i-am tras bordura în jos. M-am îmbrăcat cu niște haine vechi: pantaloni negri’ și o haină de culoare verde închis, iar în picioare am încălțat niște pantofi scofâlciți. Într-un buzunar al hainei am pus o sticlă cu Vermouth. Brunet, cu părul lung și cu mustață, arătam ca un veritabil bulibașă.
Pe tren, un bou-vagon, adică necompartimentat, cu etaj, plin cu cei care plecau ca și mine la oaste, dar și alți călători, se minunau de mine și râdeau pe înfundate. Unii nu rezistau și explodau...
La centrul de adunare a recruților, cu sutele de viitori studenți, apariția mea a stârnit aceeași rumoare și cascade de râs. Un coleg de clasă de la liceu, mai jmecheraș, s-a apropiat de mine și, pus pe șotii, a început să se legene ca o maimuță și să facă zâmbre. Când m-a recunoscut, a rămas stană, apoi, cu brațele ridicate și bătându-se peste genunchi, a izbucnit în hohote:
- Tu ești?, bată-te să te bată! Am scos din buzunar sticla de Vermouth, am deschis-o și, ridicând-o deasupra capului, am spus:
- Noa, hai noroc, la tătă lume’!, apoi am întins-o celor din jur ca să se cinstească. Așa le-am descrețit frunțile și i-am făcut să uite, pentru o clipă, de năpasta ce dăduse peste noi.
Pe vremea aceea se spunea că doar rebuturile, adică doar aceia care nu erau capabili ca să facă o facultate civilă, mergeau la cele militare. Pentru civili, disprețul și dezgustul erau prea mari pentru regimul militar și nu voiau ca să se compromită.
Va urma...
Ce este ferma dobitoacelor?
Înainte de `89, întreaga țară era un țarc bine păzit la graniță ca să nu scape turma dincolo, în libertate. În țarcul mare erau cuprinse mulțime de ferme: fabrici C.A.P-uri, unități militare etc.
Teama era prezentă peste tot, indusă de organele represive – ochiul și timpanul: în fabrici-securistul, în unitățile militare – CI-stul (contra-informații),...nu atât pentru a proteja statul, cât pentru a-i depista pe cei care cârteau împotriva înaltelor dobitoace - stăpânii. Promovările se făceau doar pe baza servilismului. Doctrina spunea că toți reprezentăm statul, în realitate înaltele dobitoace credeau în sinea lor că ele sunt statul, iar turma trebuie să se supună fără crâcnire.
Ceea ce se întâmpla în țară, în mic se întîmpla și în ferme, cu dobitoace promovate nu pe criteriul competenței ci pe cel al servilismului. Cu o educație precară, fără scrupule, erau simple unelte pentru ținerea în ascultare a turmei. De aici și numeroasele excese: mânarea turmei cu biciul la mitinguri adulatoare, impunerea unui patriotism de prost gust. Adaptabili, servili în fața oricărui stăpân și după `89, din păcate, au reușit ca să acceadă în cele mai înalte funcții din stat, dar tot înalte dobitoace se cheamă că au fost, și mai sunt.
Am ajuns la fermă
Ghinion, ofițerul care venise după noi nu prea știa de glumă și, odată ajunși în unitatea militară (la fermă, adică), am fost primul pus pe scaunul frizerului și tuns...periuță. Nu au vrut să mă recunoască de bulibașă și m-au degradat: Naiba să-i ia!, a trebuit să îmbrăcăm uniforma dată de stat. Parcă eram niște paiațe și nu ne mai recunoșteam unul pe altul.
Făceam doar un duș scurt, și acela doar o dată pe săptămână. Tot odată pe săptămână ni se spăla și lenjeria de corp. Circula o glumă: se schimbă ciorapii... între noi! Aveam o singură uniformă, pe care nu aveam când s-o spălăm, așa că repede a intrat în ea un „parfum” nesuferit: amestec de transpirație și jegul de la culcatul și târâșul pe burtă de la instrucție. Dar ce minunat lucea jegul!
Cu viitorul asigurat, toți fiind admiși la facultate, ne durea undeva de armata lor. Dar, nici șefii nu se îndurau de noi chinuindu-ne mai rău decât pe cei de la diribau. Dacă acești ocnași făceau două cicluri, noi am făcut patru. Ne-au ținut ocupați tot timpul. Am adunat atâta nesomn, încât ca să recuperez nu-mi ajunge restul vieții.
Noaptea, trebuia să facem de planton în dormitoare, câte patru ore, cu schimbul. Mare tâmpenie, dar așa e armata, cineva trebuie să fie treaz tot timpul! Să dormi cu patru ore mai puțin, a doua zi ești groghi.
Li s-a pus pata pe noi, ca să facem gărzi fără număr, fără număr: Ne-am adunat pe un platou și locotenentul, comandantul de pluton, a început instruirea. Locotenentul (pe post de intrus) se apropia de cel care se presupunea că se află în postul de pază a obiectivului, iar acesta trebuia să someze:
- Stai, cine vine?
După ce intrusul se oprea, trebuia să strige:
- Caporal de schimb, la mine, intrusul pe loc!
Dacă era comandantul gărzii sau caporalul de schimb, trebuia să li se ceară parola.
- Dați parola!...
Așa proceda fiecare…
A venit rândul unui camarad maghiar, cu probleme de vorbire; începea foarte greu să vorbească. Locotenentul a ajuns aproape de el, până acesta se chinuia să pronunțe primele cuvinte, rare:
- Staai, cii-ne plim-be?
Locotenentul se oprise, altminteri ar fi trecut demult de el și a răspuns:
- Diorde Scroafi’.
-… Ca-poo-ral de schiimb, la mii-ne, es-croo-cul pe looc!
A izbucnit o cascadă de râs. Nu era prost „valahul”, i-a copt-o! Nu degeaba intrase la Calculatoare, cu o mare concurență între capete cu multă materie cenușie.
O samă de dobitoace
Nimerisem în seria pedepsită de capetele pătrate , dobitocii din conducerea armatei, probabil invidioși pe noi că nu eram APV-iști (armată pe viață) ca ei și nu ne acordaseră dreptul la permisii și concedii.
Duminica ar fi trebuit să fim mai liberi. Foarte puțini primeau invoire ca să poată pleca în oraș și mai mult cei cu pile. Dar cei rămași numai de libertate nu aveam parte: un căpitan țignit se abona ca să facă de serviciu pe unitate. Avusese grad mai mare dar a fost retrogradat pentru că într-o aplicație l-a împușcat pe un soldat care a refuzat să treacă cu mașina peste un pod fragil. Faima lui ne-a făcut să ne fie frică de el și să executăm ordinele lui, astfel că toată ziua luam lecții de conducere...a cârpei la șmotru. Vorba ceea: nu te pune cu prostul că are mintea odihnită!
Barosanul brigăzii trebuia să fie întâmpinat dimineața precum un șef de stat, cu garda de onoare. La fel trebuiau să fie întâmpinați și alți sfinți din conducerea armatei care veneau în inspecție, așa că trebuia să suportăm și această corvoadă. După atâtea exerciții de pregătire, arma îmi zbura de la picior în poziția de onor și înapoi. Ca să fie și mai spectaculos și să nu ne încurce, am detașat cureaua de la pușca mitralieră.
Desigur, aveam și camarazi cu pile la împărăție și li se făceau temenele și favoruri de către ștabi. M-apuca greața când vedeam ce temenele fac ditamai coloneii în fața unor oameni de paie. Ce să mai spun de căței?! Un locotenent, comandantul unui alt pluton, spunea ironic: eu nu am oameni talentați, eu am doar tari în... tați!
Locțiitorii comandanților celor două plutoane erau două caricaturi de sergenți promovați de la trupeți, absolvenți de liceu și ei dar cu baraj la...minte pentru studii superioare:
La plutonul meu, un jmecheraș de București, „servitor” la Cireșica, un bufet din Piața Kogălniceanu. Când dădea câte un ordin , miserupiști cum ne știam, nimeni nu-l prea băga în seamă, așa că începea să urle:
- A fost ordinul, băi!
Zâmbetele ironice răsăreau și râsete înfundate... Alminteri, nu era om rău la suflet, așa că era mai suportabil decât un individ de la plutonul doi, care-și dădea importanță, crezându-se deștept. În realitate, bubuia prostia. Vorba bănățanului: Prostul, dacă nu-i și fudul, înseamnă că nu-i prost destul. I se citea prostia și răutatea pe fața întunecată ca noaptea, cu râsul forțat, strâmb. Era printre cei care întreabă unde-i magazia cu grade, la sosirea în armată, în loc să întrebe unde-i cea de fericirea burții.
După cîteva luni, ne-au răsărit și nouă pe umeri insemne de fruntaș și sergent, iar ei au prins aripi și au zburat fluturașii. Acesta-i destinul larvelor!
Într-o zi, pe când ni se preda despre tehnica de luptă în sala de clasă, a venit în inspecție un general de la Comandamentul Armatei a Patra. Locotenentul ne-a dat ordinul să luăm „poziția de drepți”, apoi a aplicat salutul lingăului în fața înstelatului.
Fiindcă se pare că multe nu știa despre cele de specialitate, l-a ridicat în picioare pe un coleg, vizibil a avea doar o singură dimensiune, raza...sferei, și l-a întrebat dacă este bună mâncarea de la cantină. Cel întrebat s-a fâstâcit, s-a bâlbâit, încercând să spună adevărul, trist:
Vesela era din aluminiu sau din oțel ce aducea a inox, veșnic soioase. Înnoirea stocurilor de rezervă pentru război: concentrate ce nu voiau să intre pe gât și pesmeți ce se puteau sparge numai cu ciocanul, se făceau prin reciclare prin stomacul nostru. Seara, de la intrarea în cantină, ne țineam de nas până ce terminam de mâncat pastele cu brânza mucegăită, altminteri nu ne-ar fi stat în stomac.
În sfârșit, colegul a reușit să îngaime ceva a negație. Înstelatul însă i-a tăiat-o, spunând: - Nu se spune așa, se spune că mâncarea este bună dar nouă nu ne place. Voia să pară spiritual. Am râs toți, nu de gluma proastă ci de el, așa că la imnul nostru de “laudă” la adresa armatei s-au adăugat și versurile:
... și mâncarea este bună
Dară nouă nu ne place,
Azi avem iar concentrate,
Vom mânca pe săturate...
Eu i-am testat cunoștințele în profesie, făcând pe naivul interesat:
- Domnule general, eu lovesc avionul și-l distrug, dar cu armele nucleare ce le are la bord ce se întâmplă, explodează? A dat sugestiv din umeri, sugerând că nu știe. Întrebarea firească, ce mi-a venit atunci și nu i-am pus-o, a fost: ”De ce să să fiu eu prostul care-și detonează o bombă atomică deasupra capului, dobitocule?!”
Iarna și-a arătat colții hidoși, cu un ger ce a făcut să se ghemuiască până și mercurul din termometre și să coboare sub minus doăzeci de grade Celsius. Tremuram de frig în poziție, la instruirea pe tehnica de luptă. Fierul tunurilor sau a aparatului de conducere a focului se făcuse...lipici pentru piele și ne adâncea senzația de frig. Părțile descoperite, mai ales proeminențele, deveneau fragile și riscau să se facă cioburi.. Locotenentului i s-a făcut milă de noi și ne-a permis să coborâm urechile căciulilor pentru a ne proteja. Ghinion, și pentru el și pentru noi, a venit în inspecție un colonel de la Marele Stat Major al Armatei, care l-a „scrofălit” pe locotenent pentru această „încălcare a regulamentului” (?!).
Stelați, făcuți la apelul bocancilor, niște nepriceputeanu, doar de rahaturi de acest fel știau să se țină, în loc ca să ajute la descifrarea complicatei tehnici de luptă, începând cu radiolocația și până la plecarea proiectilului sau a rachetei. „A tunat” și a adunat aici în “fermă” toate dobitoacele. Doamne, ferește de un război!
4’ De gardă-completare
Eram abonați perpetuu la gărzi, mai ales în unitate, Cel mai rău era să stai în poziția de drepți, cu arma la piept, de gardă la drapelul unității, lângă biroul ștabilor. În cele patru ore de stat nemișcat, în poziția de drepți, te apuca damblaua! Cu ochii în patru și cu urechile ciulite, să nu te vadă cineva, mai îndrăznești să încalci regulamentul și să-ți scuturi ciolanele amorțite.
În poziție, la paza tehnicii de luptă, era mai mai relaxant, fiind în continuă deplasare. Aici insă ai de-a face cu cei fugiți din unitate, care se întorc și trebuie predați comandantului gărzii. Îi așteptau sancțiuni drastice! Evident, că nu-i predam și-i lăsam să se ducă la dormitorul lor.
Se fugea pentru a se sfinți cu puțină “aghiasmă”, la fetițe…. La somarea: “- Stai! Cine vine?”, consemnul era “ -Tot o pisică”, după o poveste despre cei ce fugeau peste graniță, în “epoca de aur”. Când unul ce voia să treacă clandestin granița a fost somat, pe întuneric, de o patrulă ( - Stai!, cine vine?), acesta a făcut ca o piscă (- miauu!) și i-a păcălit pe soldați, reușind să treacă. Când a fost somat cel care a venit pe urmele primului, acesta a spus: “- Tot o pisicăă!!” și a fost prins.
Era o cutumă, doar fiecare mai călca pe alături. E greu să ții un vulcan în chingi!
Un alt loc unde făceam des gărzi era un depozit de muniție situat într-o pădure. Pădurea era înconjurată de două rânduri de sârmă ghimpată, iar între acestea se aflau foișoarele în care stăteam de gardă din patru în patru ore. Era mare distanța între foișoare, așa că degeaba ai fi strigat să vină caporalul de schimb în ajutor, că nu te auzea nimeni! Pe întuneric, nefiind asigurat iluminatul, nu se vedea nimic, așa că de paza obiectivului se ocupa…gardul! Noi trăgeam un pui de somn, bazându-ne pe noroc, oricum nu aveam cartușe să ripostăm, iar puștile fiind doar de décor.
În timpul liceului, aproape la fiecare sfârșit de săptămână mergeam acasă. De la depozitlocul de gardă, privirile mi se odihneau pe dealurile satului și mă năpădeau amintirile, iar noi neavând concediu și nici învoiri în afara orașului, mă sfârșeam de dorul de casă și meleagurile copilăriei. Cu atât mai mult îmi doream să ajung acasă, să mai cutreier acele locuri dragi, așa că am rezolvat să fac de serviciu la bucătărie, într-una dintre gărzi, cu intenția de a da o fugă până acasă. Era o distanță de zece-cinsprezece kilometric, pe care trebuia să o străbat pe jos, peste câmuri și dealuri. Chiar de-ar fi fost la capătul pământului, tot aș fi mers, dar n-a fost să fie: Ghinionul și-a râs de mine și am făcut o entorsă la un picior. Mi s-a umflat piciorul și abia puteam face câțiva pași, urlând de durere. A trebuit să mă mulțumesc doar cu plăcerea de a mângâia cu ochii și cu gândul dealurile și pădurile ce se vedeau în zare, la poalele Vlădesei!
În aplicaţie…
A trecut iarna și babele au aruncat cojoacele albe și sosit și luna mai, cu cojoace de…verdeață și de flori pe pomi. În triajul CFR am urcat tehnica de luptă pe vagoane platformă : o baterie de șase tunuri de 57 de mm și una de 100 mm, cu o stație de radiolocație și una de conducere a focului și le-am acoperit cu prelate de mascare. Fiindcă plecam la Capul Midia, pentru trageri , eram echipați cu uniformă, cască, lopată , husa cu încărcătoare, sacul cu masca de gaze și pușca mitralieră. Astfel echipați, doi soldați făceau de gardă pe platforma vagoanelor, la tehnică, iar restul trupei era “cazată” în două vagoane de clasa a doua. Fiind înghesuială , cu opt soldați într-un compartiment, ne întindeam să dormim cu schimbul sus pe suportul pentru bagaje. Cum suportul era confecționat dintr-o rama metalică sub formă de scară și pe o plasă de fuior între ochiuri, corpul trebuia să se contorsioneze după ochiurile scării, iar barele metalice intrau în carne, alternativ la legănatul vagonului, așa că era imposibil de ațipit. Dar, totuși, puteai să stai întins!
Am intrat în gardă la tehnica de luptă în mijlocul Bărăganului. Pentru omul de la munte e o adevărată desfătare imensul camp cu hrana țării, care adună fiecare picătură de apă pentru supraviețuire, de la “artezienile” amplasate pentru irigații.
Dar cea mai mare încântare mi-a produs satisfacția de a putea admira panoramic bătrânul Danubiu, de pe platforma vagonului. Spectacolul e fantastic, o imensitate de apă ce adună fiecare picătură din centrul și estul Europei! Câte nu ar avea să ne spună bătrânul? Cum să-i dezlegăm limba?
Dunărea albastră
Se scurg lacrimile frunzelor
În susurul pâraielor,
Ce se-mpletesc ca o chemare
A Dunării – şerpuind spre zare.
O întâmpină soli în câmpie,
Râuri cu ode de bucurie,
Pe-a ei unde să te-ncânte
Cântece din şes şi munte.
Tisa-mpleteşte-n făgaş
O ţâpurită şi-un ceardaş,
Iar Mureşul poartă-n aval
O învârtită din Ardeal.
Poartă Oltul, cel jucăuş,
Străbunul joc de căluş,
Iar Huţulca, cel…. șiret,
De la Nistru până la Siret .
Adună-un neasemuit tezaur
Și-l mlădieşte ca un faur,
O feerie la-nvăluirea-n mare,
Dunărea albastră, – ultima cântare.
Călătoria prin țara de piatră mi-a pus tristețea în ochi: întinderea nesfârșită purta urmele pârjolului produs de un soare nemilos. Doar acolo unde artezienile împrăștiau o ploaie artificială, esența vieții, câmpul avea un verde odihnitor.
Marea ne-a întâmpinat cu salve de…valuri. A fost o întâlnire emoţionantă, întâlnirea cu nesfârşitul şi eternitatea!
Ne-am campat la marginea de nord a poligonului, în bărăci din scânduri, cu beton pe jos înăuntru şi pereţii văruiţi cu var alb, în tabără fiind epidemie de …stat pe tron (am aflat mai târziu, la intrarea în cantină trebuind să ne băgăm mâinile într-un vas mare din aluminuiu , în dezinfectant), câte un pluton într-o băracă.
Evident, prima activitate a fost la lecţia de…condos cîrpa pe jos, adică şmotru pentru a spăla varul până betonul a devenit oglindă!
Prima tragere cu tunul de 57 a fost contra tancurilor. Evident, din grupa noastră, trăgătorul a fost odrasla directorului adjunct de la ICRA (cei cu pita şi cuţitul, pentru conştiinţa ce trece prin stomac), în faţa căruia ofiţerii efectuau salutul lingăului şi, evident, a tras…după ciori!
Ne-am întins să ne odihnim pe biuta de pământ a unui locaş de lansare a rachetelor. Am văyut că trec pe lângă noi nişte înstelaţi, colonei, dar , fiind la odihnă, nu s-a sincisit nimeni să atenţioneze pentru a lua poziţia reglementră şi a-i saluta. Bag-sama erau din comandamentul poligonului şi nu le-a căzut bine indiferenţa noastră , aşa că nun e-au zis nimic, dar l-au luat la trei-păzeşte pe locotenentul comandant de pluton. Acesta, la rândul lui, a venit ca un tigru rănit, făcând spume la gură şi ne-a luat la (ne)instrucţie:
- La mare, adunarea! Culcat! ( în mlaştina cu pipirigul ce ne împungea în palme sau în părţile descoperite) Salt, înainte! Culcat! La mine, adunarea! (de urcat malul abrupt, la 50-60 de grade şi înalt de 15 metri). La mare….repetat de n ori, până la ora mesei. Arătam ca porcii scăldaţi în mlaştină! Dat fiind că era cald, uniforma s-a uscat pe noi şi am spălat-o....prin deprăfuire, neavând alta de schimb! Oricum, eram tineri şi urma să mergem la facultate, în timp ce stelaţii erau APV-işti, detestaţi de noi ca ultimii oameni, în armată mergând numai cei ce nu reuşeau la facultăţile civile, deci treceam peste căprării făcându-le; sâc! prostăvanilor.
E, ne-am pus iar la...vânătoare , să ne jucăm cu tunurile cu proiectile mai dolofane, de 100 de mmm.
Prima tragere a fost la manşă, un sac de pânză legat cu un cablu lung de vreo 200 de metri, tras de avion.
Tunul meu s-a blocat, fiindcă nu a plecat proiectilul din tub. Am primit dispoziţie să îndepărtez proiectilul, conform procedurii, trebuind îndepărtat şi trebuind să treacă o anumită perioadă până să se răcească şi să dispară pericolul de explozie. Ordinul e ordin şi a trebuit să iau proiectilul cald în braţe şi o frică teribilă ...la purtător şi să-l duc pe biuta aflată la 10-15 metri distanţă. Nu-i modru, că şi acolo de exploda ne curăţa!
După noi au tras cei de la bateria de apărare a aeroportului Otopeni. Ne-au lăsat cu gura cascată, nimerind cablul lângă sac şi rupându-l. În mod normal, proiectilul de 100 mm explodează la distanţa reglată la focos şi are efect în jurul punctului de explozie. În acea zi nu s-a mai tras la manşă.
Am trecut la tragerile automate cu bateria de şase tunuri, conduse cu staţia de radiolocaţie şi aparatul de conducere a focului. Fiindcă se trăgea....în oglindă, aparatele poligonului suprapunând exploziile proiectilelor peste ale avionului, în realitate trăgeam doar după ciorile care ocazional trecea pe acolo.
Când locotenentul, situat în mijlocul careului, ar fi oprit soneria, toate tunurile fiind gata de a lansa proiectilele, s-a defectat aparatul de conducere automată a focului şi toate ţevile tunurilor s-au rotit cu acelaşi unghi şi salva ar fi plecat peste localitatea Vadu, producând o catastrofă inimaginabilă.
Când au văzut schimbarea direcţiei de tragere, spre bateria aflată în stânga noastră, servanţii tunurilor au luat-o la goană, îngroziţi!
Ţinând butonul soneriei apăsat, locotenentul a trecut pe la fiecare tun şi cu băţul fanionului galben a luat mâna trăgătorilor de pe mecanismul de tragere.
Revenind la subiectul prezentei, nici aici nu am scăpat de gărzi.
Când înserarea s-a lăsat cu o briză plăcută a mării, am intrat în gardă la un mare depozit de medicamente al armatei, constând din mai multe bărăci din lemn, din tipul celor în care eram cazaţi. O mare de smoală a inundat atmosfera şi iluminat ioc, aşa că m-am plimbat încoace şi încolo , pe lângă gardul de sârmă ghimpată ce împrejmuia depozitul, pipăind terenul cu…piciorul.
La un momentdat, undeva în apropiere , dinspre imensitatea câmpiei din exteriorul drumului de patrulare, s-a auzit un fâşâit, ca şi cum cineva ar fi călcat peste vreascuri uscate. Am somat regulamentar :
- Stai! Cine vine?
Zgomotul a încetat, dar nu am primit nici un răspuns, ceea ce m-a pus în mare încurcătură. Putea fi o sălbăticiune, dar putea fi şi un hoţ care să se apropie, târâş prin iarbă. Dacă era o sălbăticiune şi chemam caporalul de schimb, mă făceam de ruşine. S-ar fi amuzat pe seama unui fricos! Încărcătoarele erau goale, deci puşca mitralieră, celebrul Kalaşnikov, AK 47, era doar de décor, sau cel mult pe post de bâtă. De-o fi om, am simulat zgomotul de încărcare a cartuşului pe ţeavă, să-l sperii….Dac-a fost , s-a făcut…nevăzut!
Martie 2018
Pentru antologia NN nr. 20
O aniversare de pomină
De ziua mea, a venit tata la mine și mi-a adus – cadou - trei proiectile de tun...te fac (cu pălincă). Am reușit să le strecor pentru a le „trage” cu colegii, apoi am mai stat cu tata la vorbitor. Când m-am întors, se terminase „muniția”. Mai bine, pentru că a sunat alarma.
Am zburat spre dormitor și ne-am echipat, am luat armamaentul din rastel și, în baremul prevăzut –sub trei minute - ne-am adunat pe platou.
- Plecăm în aplicație, ni s-a comunicat.
Noaptea se-ndesise bine, iar gerul scotea abur pe guri. Plutonierii, APV-iști, au adus transportoarele, având atașate tunuri pentru proiectile cu calibrul de cincizeci și șapte de milimetri și ne-am îmbarcat, câte o grupă în fiecare. Îmi cădeau ochii în gură de somn, dar frigul nu mă lăsa să dorm. Pe acel întuneric, nu-mi dădeam seama unde ne ducem. Planul fusese pus la punct în secret și pe traseu erau plasați soldați care dirijau circulația. Nu știu unde au plecat celelalte grupe, dar noi ne-am trezit pe un vârf de deal, cu tunul dezlegat iar transportorul a dispărut în noapte.
Luna și-a revărsat lumina binefăcătoare, așa că puteam măcar să vedem pe unde săpăm, căci primisem dispoziție să săpăm amplasamentul pentru tun. Cerul a fost zgârcit în acea perioadă și nu a nins, așa că zăpada lipsea dar pământul era înghețat pe o adâncime de o palmă. Am pus cazmalele în brațele “roboților” și s-au pus pe treabă. Ei, eram “roboți” tineri și am reușit să spargem crusta înghețată, dar nici straturile următoare nu se dădeau deoparte cu un cu două, iar roboții au început să obosească. Se opreau din lucru, cu intenția de a se așeza să se odihnească. Prin acestă stare am trecut, pe rand, cu toții. Nu mai aveam nici o voință și singura dorință era de a trage un pui de somn.. O decizie fatală, pe acel ger am fi înghețat în scurt timp, așa că ceilalți săreau să-l ridice pe cel căzut și să-l forțeze ca să continuie.
Am înțeles atunci cât adevăr se ascunde în rugămintea: nu-i da , Doamne, omului cât poate să ducă! Ca niște adevărați roboți, până dimineața am terminat groapa, cu nișe laterale pentru lăzile cu muniție. și am împins tunul în amplasementul său..
Ei, dar eram în toiul unui război simulat și ordinele curgeau fără încetare: ”Respingeți atacul aviației, apoi al tancurilor, apoi al infanteriei!”, așa că tunul a devenit nemaipomenit de eficient. Ba, ne mai era atacată și poziția, așa că o parte din efectiv trebuia să se transforme în infanteriști și, cu ajutorul puștilor automate, să contaatace pentru a respinge inamicul. Nu aveam timp de odihnă, nicidecum pentru a dormi.
Am avut norocul că nu a fost ”bombardată” bucătăria, așa că ne-au adus mâncarea, fasole gătită în cazan. Poate ne era prea foame, dar am rămas cu impresia că niciodată nu am mâncat o delicatesă mai bună.
Pe la amiază, am părăsit poziția de pe dealurile Aghireșului, pe are le-am recunoscut când s-a luminat de ziuă și am ocupat o altă poziție de luptă lângă Someșul Rece.
A fost o aplicație pentru ducerea individuală a luptei (cu tunul izolat), utilizând doar telemetrul…la purtător (pentru stabilirea vitezei și a azimutului țintei) și cu mecanismele de înregistrare și ochire ale tunului.
Ferma dobitoacelor
În concluzie:
Mi-a ieșit armia pe nas
Eu, adeptul deplinei libertăți,
Am fost îmbrățișat de stricteți
Și mi-am făcut datoria față de țară
Fără să crîcnesc, exemplară.
Așa, mi-a ieșit armia pe nas
Și-mi cadențează gînduri de pripas:
“ De ce ți-e frică n-ai să scapi”
Și-n grija ce-ți poartă încapi.
Tehnica de luptă – minunată! –
De la ruși(ne) - abandonată –,
Îngenunchiată-n luptă-n Orient
De pierdutul, putredul Occident.
Mi-au (ră)sucit mintea ca să știu
Pe planșetă-n oglindă să scriu,
La ordinul: - Scrie...pe dos, răcane,
Cerul este săgetat de avioane,
Purtînd „parfumul morții” la bord
Ca să le plasăm un...terorist, de acord?
Punem tunurile pe ele, la bătaie,
Foc pe țeavă să scuipe, – ploaie –
Punîndu-le în față un zid de foc,
Trecerea prin el de-i lasă...fără noroc:
– Dar, generale, de lovesc ținta în zbor
Atomica expodează, de o dobor?
Saltă din umeri – răspuns în...pustiu –
Și mă liniștește cu un... – Nu știu!,
Că așa era armia română,
Poporul (ne)informat să spună:
Suntem în siguranță, apărați
De ostășime puhoi, (de)gradați,
O adunătură... de ofițer(ași!),
Intelighenția spunînd: – Pași!
Vin cu tupeu ca să-și ceară
Pensii nesimțite, dară
Slujbe au avut...(in)utile,
De adunat...grele stele!
Au fost și sunt pentru țară
O grea... piatră de moară
Și pentru...golul în urmă lăsat
Merită o răsplată: – Pasat!
De se instruiau pe cîmpul de luptă
Răsplata meritau după faptă,
Dar pentru “cules de cucuruze”
Pot ca să viseze doar la...muze.
P.S.În privința prostiei, să nu ne iluzionăm, Domnul nu a făcut nici o discriminare când a împărțit-o!
MdRaesculum, aprilie 2014
-->
Comentarii