firicel de iarbă viu
răsărit într-un pustiu
ce-ţi pare rău să-l striveşti
în clipa-n care-l priveşti
hrăneşte-ţi rădăcina
primită din Lumina
duhului sfânt apărut
atât de mic şi mărunt
ce-n tine a încăput
să nu devină cărunt
că ţărâna se plânge
de sufletul îţi frânge
văzându-şi goliciunea
se roagă de minunea
din stelele cerului
de pe drumul Domnului
să-i arunce o ploaie
şi să curgă şiroaie
o vreme până vântul
îşi va striga cuvântul
ce-i trimis din depărtări
din mulţimile de zări
unde iarba e deasă
cosită pentru casă
că firele sunt fânul
ce le-adună stăpânul
pentru animalele
ce-i aduc paralele
din munca pământului
ce-i tot spune dorului
să-i cheme pe cei plecaţi
c-aci au fost cândva fraţi
şi ce de poveşti are
numai să ai răbdare
să asculţi şi să-nţelegi
cum este printre pribegi
acu-ţi fac o urare
îţi doresc să creşti mare
să te-nmulţeşti s-ajungi fân
ca să ai şi tu stăpân!
Mihaela Moşneanu
Comentarii
Mulţumesc frumos, domnule Plătică Petru!
Mulţumesc frumos, domnule Adrian Scriminţ!
Minunat!
Binecuvântarea naturii, și cuntopirea ei cu omul. Plină de viață această poezie!...