Nici nu mai știu în care zi
mi-am văzut ultima dată iubirea pe stradă-
ningea, ori ploua, nu mai știu,
era început de vară, tuna, fulgera,
oricum toate anotimpurile au venit de-a valma-
în urma ei de-un lanț îmi târâia inima
și-mi striga:
nu mai beau jeratec, draga mea, bea-l tu pe tot, dacă poți!
Ce mână albă și uscată,
ce gleznă într-atât de delicată
și ce fel de genunchi avea aceea
cu ochii întunecați care mi te-a furat,
că sunt bolnavă de gelozie pe ea,
Foaie verde de zefir,
fără de tine, eu, cum mai respir?!
Din brațe ți-am căzut la picioare.
Din ochi cu ultima picătură ți-am căzut,
cum uimirea, pierdută în zare,
de m-ai fi văzut
ce copil cuminte eram;
m-am făcut tot una cu tăcerea.
Adâncit cu privirea în pământ
nu ai să mă mai vezi în visele tale
trecând prin pereții vârstelor
blândă, insuportabilă, rănită că pleci,
ca să ai de unde să te întorci.
Nimic n-a mai rămas din tine…
din mine a rămas o dărâmătură sub care
supraviețuiesc vocile sufletului
ca frunzele pline de miere pe ape.
După plecarea definitivă,
din prima zi, nu s-a mai trezit lumea;
a rămas suspinul prins între ostrețe*
privind uluit cum mi se dă rostul peste cap...
Și-ai fugit fir de nisip,
fără să ne fi plictisit,
în alt albastru infinit.
Veronica Șerban
Comentarii