Frunza

[Lenuş Lungu]

Stăteam pe o bancă într-un parc ... Era aşa de adâncă liniştea în jur , încât se auzea până şi murmurul slab al pârâiaşului ce abia curgea spre lacul acoperit cu frunze moarte. Sălciile pletoase păstrau încă portul lor plin din vară iar plopii începeau să se desfrunzească. Şi cum stăteam eu aşa , am văzut la un moment dat cum se desprindea o frunză , aşa , fără să fie atinsă măcar de adierea vântului,cădea încet legănându-se în aer.Era atâta melancolie în încetineala cu care se lăsa spre prietenele ei aşternute pe pământ , încât părea un fluture ce bate obosit din aripi , căutând să se împotrivească morţii fatale , după ce s-a sfârşit rostul lui în viaţă.Poate ai observat şi tu , că fără frunze , arborele devine un vreasc uscat , pare mort. Rămâne amorţit în toată perioada de odihnă de peste iarnă. Podoaba arborelui o face frunza. Ea îi dă caracteristica înfăţisării. Gingăşia mesteacănului , asemenea unei scame de nori gata gata să se ridice în văzduh , se datorează frunzelor argintii , mereu tremurânde , de lasă să se ţese printre ele pânză de aur din razele soarelui spre asfinţit.Căutătura mohorâtă , serioasă a bradului tot de la învelişul frunzelor dese îi vine. Glasul lui , acel şuier , ba în şoaptă ba în zgomot de bici , tot frunzelor ca acele se datorează.Către toamnă , arborele e ca rupt dintr-un tablou. Toate culorile de pe paleta pictorului se întălnesc pe frunzele arborilor.În frunză este toată pregătirea vieţii unei plante.E cea mai minusculă fabrică şi totodată cea mai complicată. Frunza este , poate , cea mai uimitoare alcătuire ieşită din imaginaţia bogată a naturii. Când soarele o bate din plin în ea se pregăteşte tăria trunchiului , mireasma florii , dar mai ales rezerva vieţii latente din jurul embrionului , închis în sămânţă.Faţa de sus a frunzei e mai netedă şi mai verde şi pieliţa de celule care o acoperă este continuă. Însă pe faţa de jos , în pieliţa apărătoare sunt nenumărate ferestruici - stomate - pe care planta le deschide mai larg sau le închide după nevoie. Prin ele planta transpiră , adică , dă afară prisosul de apă suptă prin rădăcină , ca să care altă cantitate de apă , necesară hrănirii.Prin transpiraţie , se face loc pentru altă cantitate de apă , necesară hrănirii. Dar ... şi dacă apa iese prea multă şi prea repede din trupul plantei , nu e bine. Planta suferă , se vestejeşte. Într-o frunză de dovleac nu sunt mai puţin de 50 de miliarde de grăuncioare de clorofilă. Fiecare fir de clorofilă este locul unde se pregăteşte hrana pentru plantă , deci şi pentru om. Cum ? Păi , în aer se află întotdeauna ceva CO2 - adică bioxid de carbon , gaz otrăvitor pentru animale , numit încă , deşi nepotrivit: acid carbonic. Ştim de la chimie că e format din unirea carbonului cu oxigenul. Acidul carbonic vine din respiraţia animalelor ori a plantelor , din arderea , putrezirea lor. Când într-o cameră cu ferestrele închise dorm prea mulţi oameni , se adună acidul carbonic din respiraţia lor. Dacă ajunge ca 14 % din aerul camerei să fie înlocuit cu acid carbonic , toţi oamenii pier.Mai mult acidul carbonic fiind mai greu decât aerul , se lasă la pământ. Lângă Tuşnad , în vârful muntelui Puturosul , din crăpăturile pietrelor iese din adâncul Pământului acid carbonic. Să te ferească Dumnezeu , vizitând peşterile de acolo , să te apleci. Cazi ca trăsnit. Ai respirat acid carbonic şi moartea este fulgerătoare. De multe ori s-au auzit tot felul de nenorociri întâmplate toamna în cramă. Din fierberea mustului iese acid carbonic. Dacă un om ameţit de must adoarme în cramă , a doua zi e ţeapăn. Tot aşa se întâmplă şi în pivniţele cu murături. Curăţirea aerului de acidul carbonic otrăvitor o săvârşeşte frunza. Şi iată şi cum. Planta are nevoie de hrană , ca să crească şi să rodească. O parte o ia din pământ , de unde îşi ia apa cu sărurile minerale. O altă parte o ia din aer. Trage oxigen , cum tragem şi noi , căci planta , o vietate , respiră. Dar ea mai trage şi gazul otrăvitor din aer. Opreşte carbonul şi dă îndărăt oxigenul. Oxigenul este gazul de care au nevoie vietăţile pentru a trăi. Se înţelege atunci nevoia noastră de a merge la ţară , la pădure , acolo unde este aer curat. Aerul curat înseamnă oxigen mult. La ţară câmpurile sunt acoperite cu plante ; pădurile se întind peste dealuri. Deci există numeroase fabrici care produc oxigen din belşug. Aşa se lămureşte rostul pădurilor în viaţa oamenilor. Acidul carbonic este un corp compus.Ca să-l dezbine , planta are nevoie de forţă. Izvorul forţei folosită de plantă este lumina şi electricitatea solară. Fără lumina Soarelui nu se face descompunerea bioxidului de carbon , deci nici hrănirea plantei. Iată cum se explică atunci tot farmecul din portul plantelor. Ele se mişcă spre a veni în contact cu lumina Soarelui , de la care se bat până ce se omoară . Arborii din pădure nu au aceeaşi înfăţişare , deşi sunt de acelaşi soi. Fagul din mijloc e înalt , cu ramuri numai la vârf.Cel de la margine e rotund , cu crengile desfăşurate în afară , spre lumină. Fagul rotund ca un balon are lumină din toate părţile ; creşte nestingherit. Muşcata din fereastră îşi îndoaie în aşa fel frunzele încât aproape că se lipeşte de geam. Să nu uităm că celulele cu clorofilă ( partea verde din frunză ) sunt aşezate perpendicular pe faţa frunzei. Când muşcata se îndoaie , de vine cu faţa perpendicular pe razele Soarelui , acestea luminează tot interiorul celulelor cu clorofilă şi le scaldă în lumină. Doar atât doreşte şi planta. Lumină , cât mai multă lumină!Carbonul , desfăcut din acidul carbonic prin clorofilă , se uneşte cu oxigenul şi hidrogenul adus pe alte căi. Astfel ia naştere firul de amidon. Amidonul şi zahărul de plante sunt primele fabricate ale frunzei. Amidonul sau scrobeala se albăstreşte în atingere cu iod. Locul , unde a căzut o picătură de iod pe pânza scrobită , rămâne ca bunăoară pe frunzele viţei de vie întinse de-a lungul streaşinei.Cunoscând această taină a frunzelor , se înţelege importanţa lor atât pentru plantă cât şi pentru om. O frunză este regeneratoarea de viaţă pe pământ. Până şi trupul ei , când moare toamna , îngraşă pământul cu substanţe ce-l fac roditor. Un proverb sârbesc spune : ,, cine taie un copac , fără să pună altul în loc , omoară un om ". Prin milioanele lor de frunze , pădurea răcoreşte aerul , căci transpiraţia frunzelor înseamnă întrebuinţare de căldură. Aerul răcorit face ca norii să se descarce de ploaie. Prin noianul lor de frunze , pădurea împrospătează aerul cu oxigen şi îl curăţă de otravă. Şi , după această călătorie prin taina frunzei , iată că revin la acea melancolie de la începutul postării mele însă melancolia toamnei când frunzele cad , legănate-n aer , nu e numai o poezie. E şi ceva real. E îngrijorarea foametei , a morţii. Arborele amorţit prea aminteşte de vreascurile moarte ; naşte în sufletul omului teama , îndoiala şi tristeţea ; i le aduce căderea frunzelor. Dar dacă o frunză desprinsă trezeşte melancolia toamnei , prevestitoarea morţii , o frunzuliţă , abia desfăşurată din mugurele crăpat de primăvară , plăpândă , gingaşă , tremurândă când se întâlneşte pentru prima oară cu soarele , nu trezeşte numai speranţa reînvierii , ci şi admiraţia simplicităţii cu care natura ştie să creeze susţinerea vieţii întregi. Cum să nu iubeşti şi acest anotimp al reînoirii - primăvara ! Ruskin spunea : ,, Cine calcă şi striveşte frunzele unei plante nu e în stare să iubească nici pe oameni " Natura a creat prin frunză uzina cea mai simplă pentru susţinerea vieţii şi a folosit cel mai comun izvor de forţă , care e lumina soarelui. În faţa unei frunze însă , cel mai mare inventator dintre oameni stă ca un neştiutor în faţa unui gânditor desăvârşit. De ea , de frunză atârnă totul , chiar şi manifestarea gândirii omeneşti. Moartea ei ar însemna moartea omenirii.

[Ioan Muntean]

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]