03. (eseu, cybersonet)
ciclul „geometria fulgilor şi alte încercări de lumină”
Geometria fulgilor şi alte încercări de lumină – cuvânt înainte (3)
[… continuare]
Când lumea se acoperă cu primul strat de zăpadă, apare pentru o clipă senzația că realitatea a fost rescrisă. Contururile devin mai moi, liniile se estompează, marginile se pierd. Casele, copacii, străzile — toate par să aibă deodată aceeași vârstă, aceeași origine, aceeași memorie. În zăpadă, nu există nimic redundant: totul e redus la o esență pură, albă, o schemă geometrică care așteaptă să fie completată cu trăirile celui care o privește.
În această lume simplificată, omul devine mai atent la propria oglindire. Poate că iarna are acest dar: îți arată cine ești fără să te agreseze. O face tăcut, prin intermediul luminii. Zăpada amplifică lumina și o întoarce spre noi într-un mod aproape ritualic. Există dimineți de decembrie în care lumina este atât de albă, atât de liniștită, încât ai impresia că îți citește gândurile. Că îți vede suferințele. Că îți vindecă anumite colțuri ale sufletului. Există seri în care lumina, reflectată de troiene, devine atât de intimă, încât pare o mângâiere.
Această intimitate este esențială pentru ciclul de sonete. Fiecare poezie va încerca să surprindă un anumit grad al apropierii: uneori apropierea dintre om și natură, alteori dintre doi oameni, alteori apropierea dintre un om și propria lui memorie. Iarna este prielnică acestor întâlniri, pentru că reduce decorul până la punctul în care emoția devine singurul element viu. Acolo unde vara pătrunde cu exuberanță, cu abundență, cu străluciri prea puternice, iarna vine cu o discreție aproape erotică. Ea nu se oferă imediat. Ea se insinuează, se strecoară, așteaptă să fie observată. Așa cum o privire care durează puțin mai mult decât ar fi necesar poate aprinde un univers, tot așa și un fulg căzut pe tâmplă poate declanșa un vers.
Apoi sunt fenomenele. Fiecare dintre ele are propria psihologie. Ninsoarea lină e timidă, aproape meditativă. Ninsoarea abundentă e generoasă, spectaculoasă. Viscolul e irascibil, neliniștit, uneori furios, alteori doar playful, ca un copil capricios. Gerul e disciplinat, auster, limpede ca un adevăr care nu poate fi negociat. Burnița e melancolică, senzorială, aproape erotică în felul în care atinge pielea. Ceața e protectoare, dar și misterioasă. Lapovița — acea fiică nehotărâtă dintre două lumi — e mereu în tranziție, un fenomen care nu se așază nicăieri, ca o emoție care nu-și găsește forma.
Toate aceste stări, aceste fețe ale iernii, vor deveni registre poetice în ciclul sonetelor. Un sonet despre viscol nu poate avea același ton ca un sonet despre burniță. Un sonet despre ger nu poate vibra la fel ca unul despre o ninsoare romantică la apus. De aceea, sonetele vor alterna și din punct de vedere al tonalității: uneori abstracte, alteori senzuale, alteori ludice, alteori grave. Așa cum iarna nu are o singură voce, nici aceste poeme nu vor avea o singură respirație.
Există, apoi, un alt element important: „timpul zilei”. Fenomenul nu e niciodată același la răsărit și la miezul nopții. Dimineața, zăpada e inocentă, pură, surprinsă. La prânz, devine vie, intensă, o oglindă prea puternică pentru unele priviri. Seara, zăpada capătă tonuri afective, calde, se amestecă cu lumina lămpilor și devine aproape umană. Iar noaptea, zăpada devine un tărâm în sine — o lume a umbrei albe, a viselor, a confesiunilor nerostite.
Noaptea de iarnă este, poate, spațiul cel mai generos pentru poezie. Acolo, tăcerea își face auzită prezența. Acolo, gândurile se aud mai limpede. Acolo, omul devine vulnerabil, deschis, receptiv. În noaptea albă, totul capătă o intensitate mai mare: dorul, iubirea, frica, nostalgia, bucuria, chiar și umorul. În unele nopți, ninsoarea pare să cadă nu din cer, ci din suflet. În altele, viscolul pare să dezvăluie lucruri pe care nu știam că le purtăm. Iar în nopțile cele mai reci, când lumea e complet înghețată, se poate simți cum tăcerea lumii devine un fel de rugăciune.
Toate sunt materii pentru poezie.
Acest preambul nu e menit să explice, ci să pregătească. Să deschidă un drum într-o lume de alb. În această lume, fiecare fenomen este un simbol, fiecare moment al zilei — o etajare emoțională, fiecare fulg — o promisiune. Lumea iernii nu e statică, deși pare imobilizată. E vie, respiră, se transformă. Și odată cu ea se transformă și privirea noastră.
Iar poezia — această artă a transfigurării — devine puntea între fenomen și emoție.
[va urma…]
©Ioan Muntean, 2025
-->
Comentarii