06. (eseu, cybersonet)
ciclul „geometria fulgilor şi alte încercări de lumină”
Geometria fulgilor şi alte încercări de lumină – cuvânt înainte (6)
[… continuare]
Există un timp al iernii care nu corespunde niciunui ceas, niciunui calendar. Este un timp interior, un timp care nu curge, ci respiră. În acest timp, zilele par mai scurte, dar clipele — mai lungi. Uneori, într-o dimineață de decembrie, simți că ai trăit deja o viață întreagă înainte de a te da jos din pat. Alteori, într-o seară cu zăpadă grea, simți că o singură oră poate cuprinde în ea un întreg roman de stări. Acesta este timpul iernii: un timp elastic, afectiv, profund.
Când lumea se închide în alb, oamenii tind să deschidă ușile interioare. Poate pentru că întunericul vine mai devreme. Poate pentru că frigul obligă trupul să caute căldură. Poate pentru că zăpada, prin tăcerea ei, dă curaj gândurilor care altfel s-ar ascunde. Așa apare singurătatea caldă — acea stare paradoxală în care omul se simte într-o companie profundă, chiar dacă nu e nimeni aproape. Iarna este, în felul ei, anotimpul în care singurătatea devine prietenă.
Dar nu orice singurătate este rece. Există o singurătate în care te simți acasă. O singurătate în care gândurile nu se mai luptă între ele, ci se așază ca fulgii: încet, cu grijă, fără grabă. O singurătate în care fiecare respirație devine un ritual. În această singurătate caldă apar uneori cele mai puternice revelații — despre tine, despre lumea ta, despre ceea ce ai iubit sau ai pierdut. Iarna, prin tăcerea ei, creează un spațiu pentru astfel de revelații.
Și totuși, iarna nu este doar un anotimp al interiorității. Este și un anotimp al apropierii. Poate nu întâmplător, iubirile de iarnă au o intensitate aparte. În aerul rece, trupurile caută instinctiv căldura altor trupuri. În lumina slabă a după-amiezii, privirile devin mai lungi, mai tandre. În serile cu ninsoare, doi oameni se pot transforma într-o singură formă caldă, pierdută într-un peisaj alb. Iubirea iarna nu este exuberantă, ci profundă. Nu este zgomotoasă, ci concentrată. Nu este haotică, ci smerită.
În multe feluri, iarna devine un teatru al intimității. În cazul unor îndrăgostiți, o simplă plimbare printr-o ninsoare lină poate deveni un ritual. O cafea băută lângă o fereastră aburită poate crea o legătură care vara nu s-ar naște. O atingere mică, printr-o mănușă, poate aprinde o flacără. Frigul, paradoxal, încălzește. Sau poate că încălzirea vine tocmai din contrastul cu frigul.
Există, apoi, un alt element care traversează iarna: visul. În nopțile lungi, în care tăcerea se întinde ca un teritoriu vast, visul capătă o densitate aproape ritualică. Visăm mai mult, visăm mai adânc, visăm altfel. Uneori visăm în imagini albe, alteori în umbre reci, alteori în culori neobișnuit de intense. Visul devine o punte între realitatea exterioară — albă, suspendată — și realitatea interioară — fluidă, luminoasă, nelimitată. Poate tocmai de aceea, poemele de iarnă au adesea o calitate onirică: ele par desprinse dintr-un vis în care lumina se amestecă cu memoria.
Și atunci apare întrebarea: unde se termină realitatea și unde începe visul? Într-o noapte cu ninsoare, granița aceasta devine aproape imperceptibilă. Așa cum fulgii cad între două lumi — cer și pământ — și poemul se naște adesea între două spații — real și imaginar. În acest ciclu, multe dintre sonete vor avea această calitate: vor pluti între concret și abstract, între meteorologie și emoție, între fenomen și mirare.
Dar iarna nu e doar vis; e și o formă de sacru. Nu sacru în sens religios, deși există în liniștea iernii o anumită dimensiune de rugăciune. Sacrul iernii stă în ordinea ei, în geometria ei, în lumina ei. În faptul că poate transforma lumea fără a face zgomot. În felul în care aduce oamenii împreună. În felul în care poate face ca o noapte întreagă să pară un altar de tăcere albă.
Sunt seri în care ninsoarea cade atât de liniștit încât ai impresia că asculți o rugăciune. Sunt nopți în care vântul suflă printre clădiri cu o forță atât de misterioasă încât simți că aparții unei lumi mai mari decât tine. Sunt dimineți în care zăpada îți arată că timpul nu e doar trecere, ci și renaștere.
În iarna adevărată, sacrul și senzorialul se întâlnesc. Nu se exclud; se îmbrățișează. Și în această îmbrățișare se naște poezia.
Iarna are o memorie a ei, una care nu se supune legilor obișnuite ale timpului. Zăpada, odată așternută, păstrează urmele lumii ca pe o arhivă fragilă. Fiecare pas, fiecare urmă de roată, fiecare dâră lăsată de un animal este o poveste scurtă, scrisă fără cerneală. Apoi, o nouă ninsoare vine și șterge totul. Și povestea se rescrie. A doua oară, a treia oară, a zecea oară. Iarna reface lumea în fiecare zi, ca și cum realitatea ar fi un manuscris perpetuu rescris.
În acest joc al memoriei și uitării se ascunde o lecție subtilă: nimic nu rămâne. Totul se lasă în urmă pentru a putea exista din nou. Într-un fel, iarna ne învață să nu fim atașați de formele lucrurilor, ci de esența lor. De sensul lor. Chiar și cele mai mari troiene se topesc. Chiar și cel mai puternic ger se sfârșește. Chiar și cele mai frumoase urme dispar. Dar memoria lor rămâne undeva în noi, ca o lumină tăcută, o amprentă invizibilă.
Poate că de aceea, iarna activează în noi un alt tip de memorie — o memorie senzorială, afectivă, uneori copilăroasă, alteori matură, dar întotdeauna intensă. Ne amintim mirosuri: lemn ars în sobă, portocale, vin fiert. Ne amintim sunete: scârțâitul zăpezii, trosnetul ghetelor, vântul care lovește geamurile. Ne amintim senzații: frigul care intră sub haine, aburul cald al respirației, atingerea unor mâini înghețate. Iarna ne readuce la suprafață lucruri pe care credeam că le-am uitat.
În acest ciclu de sonete, aceste amintiri vor pluti subtil printre versuri. Nimic nu va fi explicit, pentru că iarna nu vorbește niciodată direct. Ea insinuează. Ea șoptește. Ea lasă indicii. Astfel, o ninsoare lină poate deveni o amintire de copilărie, un viscol — o rană veche, un ger — o claritate dureroasă, iar o burniță — o amintire a unei iubiri trecute. În poezie, fenomenele devin declanșatori ai memoriei.
Dar iarna pune în lumină și trecerea. Trecerea timpului. Trecerea oamenilor. Trecerea gesturilor. Într-o seară de iarnă, poți simți mai acut decât oricând că anii au trecut. Totul pare a purta o patină, o pulbere fină de melancolie, nu pentru că ar exista o tristețe în alb, ci pentru că iarna, prin natura ei, te pune față în față cu fragilitatea. Un om care privește ninsoarea e întotdeauna un om conștient de trecere.
Și totuși, în această conștientizare nu există nimic tragic. Dimpotrivă, apare o formă de împăcare. Iarna nu ne cere să regăsim trecutul, ci să-l înțelegem. Ne oferă un spațiu în care trecutul poate fi contemplat fără apăsare. În tăcerea ei, totul devine suportabil. Până și rănile.
În acest peisaj al trecerii, trupul devine un teritoriu sensibil. Frigul scoate la suprafață vulnerabilitatea pielii. O palmă expusă la aerul rece devine o hartă a senzațiilor. O respirație caldă devine un act de supraviețuire. O atingere, oricât de mică, devine o confirmare. Frigul ne aduce aminte că suntem vii. Că suntem fragili. Că suntem schimbători. Că suntem, în esență, trecători.
Dar tocmai aici, în fragilitatea trupului, apare frumusețea iernii. În faptul că ne invită să fim atenți. Să fim prezenți. Să simțim fiecare gest, fiecare senzație, fiecare atingere. Iarna e un anotimp al sensibilității, nu al durității. Ea nu ne întărește — ne subțiază, ne finisează, ne face permeabili. Și în această permeabilitate apare poezia.
Relația om-natură devine, iarna, una intimă. Când mergi singur pe un drum cu zăpadă, ai impresia că lumea respiră odată cu tine. Că fiecare fulg căzut îți spune ceva. Că fiecare ramură încărcată de chiciură îți oferă un gest. Că fiecare nor de abur ieșit din gură este un mic poem efemer. Natura nu mai e un decor — e un interlocutor.
Iar poemele din acest ciclu vor fi, într-un fel, un dialog: între poet și fenomen, între suflet și lumină, între trecut și prezent, între dorință și tăcere. Un dialog în care cuvintele nu descriu lumea, ci o ascultă.
În fond, iarna este o fereastră. O fereastră prin care putem privi atât spre exterior, cât și spre interior. Iar fiecare sonet va fi câte o astfel de fereastră, deschisă spre o stare distinctă a anotimpului alb.
[va urma…]
©Ioan Muntean, 2025
-->
Comentarii