Se-aude glas de clopot sus la mănăstire,
pe dealul bont apusul pare ca de ceară,
în rariştea de fagi măceșii scoși din fire,
îşi amintesc cum ne iubeam întâia oară.
Târziu, rămași sub bolta înstelată singuri,
gustam mirajele de la-nceput de vară
din apa râului săltând zglobiu în prunduri,
cu undele-ntre maluri dând pe dinafară !
Pe deal apusul pal se stinge dintr-odată,
iar noaptea își întide mantia subțire,
de marginea pădurii luna, rezemată,
cu razele pictează sfinți la mănăstire.
Tăcerea peste văi se-ntinde ca o plasă,
deasupra se aprind celeste felinare,
sclipirile din cer în părul tău se lasă,
venind pe căi de vis tocmai din Carul Mare.
Când te cuprind, tu mă săruți printre suspine,
iar crengile-n măceș se-ascund după petale,
simt trupul tău căzând în iarbă tot mai moale,
pe boltă stelele încep să se închine.
-->
Comentarii
Mulțumesc, Lenuș Lungu, gând ales din partea mea!
Superbe versuri...Felicitări!
Mulțumesc Maria Ciobotariu! Gând ales din partea mea!
Cu aceeași admirație!