(Foto de aici)
– Marie, după asta mică să te uiți, că-i dracu gol!, fulgera tata, îndreptând acuzator degetul arătător spre fetița scundă, îmbrăcată mai tot timpul în pantaloni de trening și un tricou lălâu ce rămăsese mic surorii mai mari. Doi ochi vioi și iscoditori și o gură ce se lățea a râs și când nu era nevoie, erau dovada vie că bărbatul nu vorbea în dodii.
”Asta mică” eram eu. Întrucât destinul sortise să fiu mezina familiei Crăciun, niciodată n-am fost mare. Cu cât mă mândream că sunt mai mare, cu atât creșteau și frații mei, luându-mi-o tot timpul înainte. Am rămas, chiar și astăzi când firele albe se împletesc cu cele negre, depășindu-le de mult ca număr, fata cea mică.
– Las-o Ioane, că am alergat-o azi ca pe hoții de cai. Dacă-i cea mai mică, are și mai puțin de învățat așa că în ea îmi este nădejdea, mă lăuda mama.
– E obraznică cât ăștialalți doi la un loc. Cu siguranță se gândește cum să înfulece pe ascuns din ce faci tu pentru paște. Să fii cu ochii pe ea!
Avea dreptate tata. Nu era secundă lăsată de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc cum să o păcălesc pe mama și să mănânc cozonacul proaspăt și aromitor, atunci când îl scotea rumen și cald din cuptor. Se rupea fâșii – fâșii și, proaspăt, se topea în gură. Nu puteam să înțeleg! Cum să poți să te abții până în noaptea de Înviere când strada era îmbrăcată nu numai în flori de corcoduș și cântece de păsări gureșe ci și în zecile de tăvi de cozonac, care circulau între vecine ca un mesaj secret? Printre mirosurile de iarbă crudă, de zarnacadele albe sau galbene și de zambile albastre, în apropierea sărbătorilor strada mea te amețea cu arome de nucă, rom, stafide și rahat. Nu era familie de pe stradă în care să nu se coacă pască și cozonac. Veneau sărbătorile iar Învierea lui Isus trebuia întâmpinată cum se obișnuia din bătrâni. Mă bucuram de sărbătoare însă în același timp știam, urma să înghit în sec zile în șir. Nu aveam voie să ne apropiem de minunile scoase din cuptor până când nu veneam de la slujba de Înviere.
Pe vremea aceea, cel puțin pe strada pe care locuiam, în dealul Oprișenilor din Fălticeni, nu se pregătea cozonac și pască decât o singură dată pe an, de Paște. La Crăciun se făceau tot felul de prăjituri, cornulețe, checuri, la revelion mama ne făcea întotdeauna un tort uriaș, dar cozonacul și pasca erau prăjiturile cu care mă întâlneam numai de paște. Tocmai de asta interdicția de a nu mânca decât după slujbă mi se părea o crimă. Mai pe urmă, când anii și viața m-au obligat să trăiesc și prin alte orașe, am aflat că se coace cozonac și de Crăciun, nu numai de Paște.
”Facerea” cozonacului era un ritual, pe care cu greu îl înțelegeam. Multă vreme n-am avut curajul să fac cozonac, am considerat că este un secret deținut numai de adevăratele gospodine, printre care nu mă regăseam. Un secret la care nu aveam acces. În Joia mare, după ce veneam de la Denie, mama ne punea să spargem nucile și să le dăm prin mașina specială de nucă. Îi trebuiau dis – de – dimineață, când încă noi ne mai visam Ilene Cosânzene, suspinând mult prea devreme după Feți – Frumoși. În timp ce noi ne hârjoneam, spărgând nucile cu ciocanul ca într-o joacă, le curățam, numărându-le ca Pristanda – un miez în farfurie, unul în gură – , mama freca multe gălbenușuri, peste 20 – 30 cu o lingură de lemn și un strop de sare.
– De ce faci asta, mamă?
– Ca să iasă cozonacul mai colorat, îmi explica mama, fără să mă lămurească. ”Ce legătură o fi între sare și culoarea cozonacului?”, mă întrebam, fără a avea curajul să-i cer alte amnunte. Culmea e că azi tot așa procedez și eu când fac cozonac, frec gălbenușurile cu sare de cu seară, fără să fi aflat vreodată o explicație clară de ce trebuie să o fac.
La Fălticeni stăteam tot la casă dar ne boieriserăm, nu mai aveam cuptor cu vatră, așa cum am avut la bunica, în satul în care am locuit în primii mei ani din viață. La aragazul cu butelie, de care mama era tare mândră, era imposibil să coci câteva zeci de tăvi de cozonac și de pască. Așa că ai mei, ca și alți vecini de altfel, apelau la cele vreo câteva cuptoare care încă mai existau la vreo două – trei case. Strada devenea zgomotoasă în vinerea de copt cozoncac, o forfotă nesfârșită, un dute-vino pe care nu-l vedeai în celelalte zile. Femeile se întâlneau și își făceau programare la gospodinele care dețineau ”soba” misterioasă din lut ars, ce înghițea în pântecul ei generos zeci de tăvi de cozonac și de pască. Bărbații duceau lemne la cuptor, femeile duceau tăvile învelite în ștergare albe, să nu ”răcească aluatul” sau mergeau să le ia, după o oră de stat în fiebințeală. Pe stradă răsunau vorbe de clacă și răsetele gospodinelor, îmbrăcate în capoate înflorate.
– Cum ți-a ieșit aluatul?
– D-apăi, anul ăsta nu prea grozav. Nu știu ce mama huciului a avut făina. Nu mi-au crescut așa de grozav ca altă dată. Ție?
– Așa și așa. Însă n-am nici o frică, se vor mânca. Am lăcuste care abia așteaptă.
– Și la mine. Hai, spor la treabă, vecino!
După ce se rulau cozonacii, în burta cărora se depunea nuca, amestecată cu lapte, zahăr și câteva linguri zdravene de cacao, tăvile erau lăsate la crescut în casă, cu ușile și ferestrele închise.
– Nu mai umblați pe ușă, obraznicăturilor. O să se lase aluatul și va fi vai de fundul vostru!, ne amenința mama, de parcă cozonacul putea răci sau să facă gripă.
La sfârșit, mama se apuca de pască. Frământa bine câteva kilograme de brânză de vaci cu zahăr și esențe, punea înăuntru și stafide, muiate de cu seară în rom, și se apuca să aranjeze totul în tăvi dreptunghiulare. O bucată de aluat – tot din acela din care făcuse cozonacul – era întinsă cu sucitorul cât mai subțire. Foaia îmbrăca fundul și pereții tăvii. Apoi se întindea o altă foaie, din care se rulau frânghii de aluat, împletite câte trei și se puneau de-a lungul și de-a curmezișul tăvii. După ce se odihnea aluatul la căldură, crescând în tavă ca prințul din poveste, în ochiurile rămase libere mama punea brânza, pe care nu uita să o fățuiască cu o pensulă muiată în câteva ouă, bătute bine cu telul. Apoi alte frânghii răsucite înconjurau tăvile, peste brânză, iar pe mijloc facea o cruce din aluat. Din nou înghițeam în sec, îmi plăcuse brânza de vaci de mică dar după aceea, îmbogățită cu mirodenii, cu zahăr și stafide, îmi lăsa gura apă.
Chiar dacă majoritatea tăvilor de cozonac și pască luau drumul cuptorului vecinilor, mama păstra două tăvi de cozonac și una de pască pe care le cocea la cuptorul aragazului.
– De ce te mai chinui, Marie?, întreba nedumerit tata, an de an, de parcă n-ar fi știut răspunsul.
– De ce, de ce?, se enerva mama. Ca să miroase și la noi frumos în casă, Ioane! Ți-o repet de ani de zile.
– Cine să vă mai înțeleagă pe voi? Muieri… lăsa tata o concluzie neterminată, dând din mână.
Avea și n-avea dreptate mama. Și dacă n-ar fi copt nici o tavă de cozonaci acasă, mirosurile îmbietoare se împrăștiaseră în toată casa, încă de pe când frământa aluatul pretențios. Numai că, atunci când se apropia momentul în care cozonacii și pasca trebuiau a fi scoase din cuptorul aragazului, aromele deveneau dumnezeiești și mă bucuram de hotărârea ei.
Spre seară, frântă de oboseală, cu cearcăne la ochi, mama punea cozonacii și tăvile cu pască în holul mare, pe unde era intrarea principală în casă. Ușa principală se deschidea arar, numai la sărbători mari sau când venea popa, de Crăciun și de Paști. Acolo, în camera căreia noi îi spuneam verandă sau sală, era biblioteca noastră de cărți, în spate un dulap unde mama ținea vesela ”de bună” și o masă mare. Pe masă erau depozitați cozonacii și pasca. Un rând aliniat și cel de deasupra inves, de-a curmezișul. Apoi altul și altul…(”să nu se cruzească, mamă!)”. Înveliți în hârie albă și acoperiți cu ștergare. În verandă era raiul meu. Numai dacă crăpam nițel ușa, mă amețea mirosul.
– Să nu te prind prin sală că o iei!, mă amenința iar mama. Nu ne atingem de ei decât după ce venim de la biserică, clar? Nu suntem păgâni!
– Nu mă duc mamă, o linișteam eu.
– Lasă că văd eu cum îți lucesc ochișorii. Vezi, vezi!
După ce mama se culca, întrucât a doua zi se trezea la fel de devreme ca să facă sarmalele și ciorba, salata boeuf și chiftelele în ceapă fiartă în oțet și asortate cu maioneză și măsline, dar și friptura de miel, mă duceam tiptil, ca un hoț, în verandă. Dădeam deoparte fiecare rând de cozonaci până ajungeam la rândul de dedesubt. Luam din dulapul cu veselă un cuțit, îmi tăiam o halcă uriașă de cozonac, neuitând să așez din nou rândurile, ca să nu se cunoască că a umblat cineva pe acolo. O înfulecam pe nemestecate afară, pe prispă, în aerul rece al nopții de primăvară și în lătratul vesel al cățelului, mormăind de plăcere.
– Nu fi rea, dă-ne și nouă!, mă rugau frații mei, care îmi știau îndeletnicirea de la fiecare paște.
– Dacă-și dă seama mama?, mă întreba soră-mea, temătoare.
– Când? Mâine nu-și vede capul de treburi și mâine noapte mâncăm cât vrem, după ce venim de la biserică. Oricum, până ajunge mama la ultimul rând de cozonaci…
Nu eram mulțumită numai cu furtul de cozonac. Îmi înfigeam lăcomia și în pasca mamei. Și, cum nu-mi plăcuse niciodată modul cum se cocea aluatul de la pască, decupam cu cuțitul numai pătrațelele de brânză, lăsând găuri negre, înconjurate de bucăți de aluat împletit.
Am bănuit întotdeauna că mama știa. E imposbil să nu-și fi dat seama că cineva îi ciopîrțește din pască și că rândul de cozonaci de dedesubt nu mai era întreg. Dar s-a prefăcut ani întregi că n-a știut. Ne spunea în fiecare an că n-avem voie să mâncăm decât după Înviere, noi ne prefăceam că o ascultăm și, de vineri până sâmbătă noaptea, făceam să dispară doi – trei cozonaci în burțile noastre de copii pofticioși. Cât despre găurile de la pască…
(Povestea a fost publicată și pe blog: http://justitieoarba.com/)
-->
Comentarii
Amintiri scrise frumos. Pentru cine nu a făcut cozonac, să aibă încredere şi să urmeze paşii. Felicitări.
Vă mulțumesc!
Lecturat cu multa placere.
tot noi le faceam, nu-i asa? Asta zic si eu copilarie... doar nu puteati sta degeaba in preajma sarbatorilor, stiu. Cat despre galbenusul frecat cu sare, cunosc si eu povestea, cica ar pronunta culoarea... Asa sa fie?!