Trece Costică pe la mine. Îi negru, doar îl cunosc... de-atâția ani de când mâncăm aceiași pâine pe-aici:
– Ce-i omule? Ce-ai pățit Costică?
– Nica. Mai nica, Mihăiță. Pune un pahar de vin.
– Nu mai am. Gata! Ce-a mai fost, când a dat de căldură, a borșit. Am scos afară damigenele și butoiul, la spălat.
Se înegrește și mai tare:
- Las că aduc eu, atunci.
Apare în cinci minute timp în care am tăiat și eu, în disperare, niște slană, am scos niște măsline și-am crăpat două cepe.
Intră abrupt în subiect:
– Viața asta-i de căcat, măi Mihai. Toarnă, că eu l-am adus!
Bea ca pe apă și se lasă cu coatele pe genunchi:
– Ți-am zis de moșu-meu... minerul... nu? Eeee, moșneagul a umblat de mic prin scorburile astea săpate sub pământ, că, de, omu’ când nu-și mai găsește locul deasupra se tot înfundă, ori de nevoi, ori de rușine, ori de tâmpenie la cap... și, cum ziceam, moșu’ ăsta, când o simțit că-i vine vremea, că toți simțim, că-i mai aproape, că-i mai departe, dar când e să fie, o simțim cum dă târcoale că nu vine deodată, te conjură să te înveți cu ea, s-apoi când vine numa’ să-i zici bogdaproste că te ia...
– Ce tot bâigui acolo, Costică?
– ... și moșu’, continuă Costică netulburat, când o simțit că-i aproape, da’ aproape de tot... Ia de mai toarnă. Așa! Când o simțit, o luat-o de gât și s-a dus cu ea în fundul minei, să-i piarză de urmă și oricât l-am căutat nu l-am găsit. S-a dus cu moartea lui în fundul pământului.
Tace și se uită, pierdut, în fundul paharului.
– Costică a lu’ Codreanu a zis să treci pe la el. Se ridică, gârbovit, și pleacă fără explicație.
Strâng de pe masă... mă tot gândesc...
Pun vesta pe mine și mă duc.
E întins pe canapeaua aia jegoasă:
– Ce-i bre?
– Nu ți-a zis... că el n-a putut...
– Ce să-mi zică?
– Omoară-mă, Mihăiță! Omoară-mă să scap de toate!
***
-->
Comentarii