'Ţi-aduci aminte, Domnul mei cel Sfânt?
Era-ntr-o joi spre vineri când, la moarte,
Te-A condamnat Pilat, urma s-Ai parte
De grele suferinţi, spre-a fi înfrânt.
Aveai de mers pe Via Dolorosa,
În spate apăsat de Greaua Cruce,
Deja ştiai, el, drumul, unde duce
Şi că, din spini, înmuguri-va roza;
A Mântuirii Cale, cu iubire,
Deschis-Ai, nouă, înspre înainte,
Purtând asupra Patimile, Sfinte,
Ai împlinit - înaltă - a Ta menire.
Ţii minte? În Grădina Ghetsimani,
Erau a' Tale clipe numărate,
Ultima noapte-a Ta de libertate,
Te judecau micimea, neumanii.
Prieteni, opt măslini, în cea grădină
Stăteau drept martori rugăciunii Tale,
Uitat de ucenici păşeai, agale,
Gândind la Iuda, fruntea-Ţi sta senină.
Plecat-Ai din Capela Flagelarii,
Iar la Pretoriu-ţi puse în spinare
Cea Cruce, Tu, în dragostea cea mare,
Zâmbeai, iertai, iubeai chiar şi samsarii.
O, "Ecce Homo!"- mi Te prezentase
Mulţimii, omul crud, cu suflet negru,
Doreau a răstigni un om integru
Toţi cei de la-nălţimi, de speţe joase.
Cu linişte în suflet, umilinţa
De-a fi încoronat cu spinii urii
Ai înţeles, cum şi a nemăsurii
Înjositoarei fapte, Tu, fiinţa,
Tu, Omul Dumnezeu ce, fără milă,
Împins ai fost pe Drumul Crucii, Sfinte!
Îngenunchind sub greul necuminte,
Sub ochii răi din ceata lor senilă.
Acolo, între Poarte, mai Ţii minte?
Ai întâlnit pe Maica Preacurată,
Şi-acum, podeaua-n piatră, îşi arată
Stigmatul încălţărilor fierbinte
De-atâta foc şi-atâta-ndurerare,
Când îşi văzu a ochilor Lumină
Batjocorit, găsindu-I-se vină
Iubirea spre a lumii-ntregi salvare.
Îţi tot dădea târcoale doamna Moarte,
Iar Cirineanul Simeon, spre-a duce
Din ce în ce împovărate Cruce,
Te-A ajutat, s-O porţi spre mai departe.
Pe-a Veronicăi vrednică mahramă,
Pictată cu sudoarea frunţii Tale
Ce-nmiresma iertare-n lunga Cale,
Cât din iubirea pură, mai cu seamă,
A chipului născu Icoana Sfântă;
Erai sfârşit, Tu, darnică fiinţă,
Voiai s-alungi a lumii neputinţă,
Nu-nţelegeau ce-anume te frământă,
Mai greu ca greaua Cruce, care-apasă;
Şi-acolo, în Capela Franciscană
Căzut-Ai iar şi-n marea-Ţi neprihană
Ai mângâiat pe Maica Ta duioasă,
Femei, mironosiţe şi-alte, multe,
Ai luat în seamă, ele, mângâiate,
Îţi răsplăteau cu şir de nestemate,
Ştiau-durerea mută-să-Ţi asculte.
Pe Golgota fu, Crucea, îngropată,
Deposedat fu, trupu-Ţi, de veşminte,
Umil Ai îndurat, 'Ţi-aduci aminte?
Durerea nu sfârşi nici de-astă dată.
Ai fost supus la groaznice canoane,
Dar a-nceput, a lumii, mântuire,
În toate-a biruit a Ta Iubire,
Iubeai şi-nveninatele piroane!
La Sfânt Mormânt, cu pietre lustruite
De rugăciuni şi lacrime vărsate,
Sub ochii Sfintei Maici îndurerate,
A curs scena Iubirii răstignite.
Pe Rocă, a Calvarului-pe nume,
Pe cea Golgotă fost-au ridicate
Trei cruci, pentru acei ce-aveau păcate
Şi nu se bucurau de-un bun renume.
Te-au pus în rând cu cei tâlhari. Ce, oare,
Determinat-a hotărârea dură?
Doar teama, ura fără de măsură
Şi mai ales prostia, că nu doare!
Dintre tâlhari, cu inima mai bună,
Unul-Te-a apărat, al doilea - vină
Găsi, cum că ignori a Ta, Divină
Putere, vorba lui era taifună.
Tâlhar, Tu, cea mai vrednică Fiinţă?
A înţelege-i peste-a mea putere!
Voiau să piardă-a lumii scumpă-avere,
LUMINA ŞI IUBIREA-NTRU CREDINŢĂ.
Soldaţii- îţi dau oţet să bei şi, glume,
Pe seama Ta-poporului-mai marii
Făceau, se pretinzând cu duh-ilarii!!
Ştiau, la ură, gloata, să îndrume.
Scuipat, bătut, împuns de baionete,
Rugai pe Tatăl de a lor iertare,
În inimă purtai înflăcărare,
S-o risipeşti, voiai, spre inimi bete.
Cam pe la ceasul şase,-ntunecimea
Se aşternu, iar Soarele pierit-a,
Din Templu curs-a, cu nemiluita
Perdea de ape, îngrozind mulţimea.
Nori negri coborât-au pe pământul
Cu oameni mici, iar fulgerele, toate,
Trăsneau, urlau cu voci nemăsurate,
Nu Te voiau, al răilor, înfrântul.
"!O, Doamne!" ai strigat cu voce tare,
Încredinţându-Ţi Duhul spre-al Tău Tată,
Natura, toată, sta străfulgerată,
Iosif, cel sfetnic bun, cu-ndurerare
A luat în braţe trup făr'de suflare,
Te-a-nfăşurat în giulgiu şi-n mormântul
Săpat în piatră, el, Te puse, Sfântul
Sabat venea spre-a lumii-ntâmpinare.
Dar când adus-au mir şi-arome rare
Femeile, pe trup ca să te ungă,
Nu Te-au găsit, privirea le-era lungă,
Nici bolovanul nu era-n intrare;
Se închinau spunându-şi :"Ce minune!"
Apostolii, nici ei voiau să creadă,
Gândeau c-Ai fost nevolnicilor pradă,
Dar ai deschis a minţii lor lacune,
Tu Le-Ai deschis şi inimă, şi minte,
Spunând de suferinţa Ta cea mare
Ce-avea drept scop mirabilă urmare,
Spre Slavă, cu o inimă fierbinte,
Înluminat, Lumină spre-a aduce
Acelor mulţi, Iubirea ce aşteaptă,
Dorind să meargă-n Lumea ceea Dreaptă,
Ţi se-nchinând, se închinând la Cruce.
-->
Comentarii
Un poem cutremurator! Felicitari!