că erai, Doamne, viu
cu mult mai tânăr decât te știa odată
imaginația mea bogată de copil
pentru un cârmuitor al lumii.
Pe cărarea cu rouă pietruită
din lumea cunoscută numai ție
că vii,
se făcea,
cu pași lini, cu brațele pline de fuioare
să-mi aduni recea sudoarea de pe fruntea istovită
în catifeaua nuferilor din palma ta.
Fără să mă cerți,
fără să te înfurii
se făcea că vii
să pui capăt gâlcevii dintre gânduri
în tainici zori cu zâmbet pământean
să sorbi suspinul înăbușit,
să mă aperi de cel rău, de cel viclean,
să scoți spinul din talpă, din palmă, din inimă
te așteptam iar și iar...
Până se făcea
că vii
să-mi pui prișnițe din sărutări peste genunchi, peste coate
pe sufletul bolnav, dacă se poate,
să mă întorci pe altă parte
să-mi treacă durerile brusc și dorul
și toate metehnele pe pustii să le duci, departe...
Și, când nu am mai avut nimic să-ți ofer de pe-aici,
sau să-ți cer de pe-acolo,
se făcea că vii,
ca pentru ultima oară
peste moșia numai și numai a ta,
să mă învelești, cum mama obișnuia,
cu bucăți mici, albastre, de cer
tivit cu o fâșie de noapte înstelată,
așa cum erau cearșafurile noastre de altă dată,
pe sub care visele deveneau realitate...
Udând brândușe de primăvară, de toamnă
și toate buruienile verii
din sânul tău câmpie înflorită, Doamne,
ochilor mei
li se termină lacrimile;
aievea se termină lumina.
Veronica Șerban
(22.09.2019)
-->
Comentarii
Aprecieri sincere!