Marcu se urcă în trenul de navetişti, urmând ca la Mărăşeşti să-l prindă pe cel de la Bucureşti către nordul Moldovei.
Aglomeraţia din tren îl ţintuieşte până la Tecuci. De aici trebuie să fie atent unde coboară. I s-a întâmplat, mai demult, pe acelaşi traseu, să adoarmă şi să se trezească la Târgu Ocna, pierzând legătura. Posibilitatea repetării unei astfel de faze îl face să renunţe la atacarea sticlei de vodcă procurată din gară, dar speră să fie ceva temporar, ţinând cont de drumul lung şi plictisitor pe care îl are de făcut.
Contrar aşteptărilor, adoarme tocmai în trenul care-l duce până acasă. L-a dovedit oboseala şi astfel sticla de vodcă şi bidonul cu vin dat de Lică scapă nevătămate. Rămâne şi satisfacţia trecerii peste noapte fără a simţi calvarul călătoriei.
Coboară din tren odihnit şi bine dispus.
Ajunge acasă într-un sfert de ceas, în ciuda bagajelor cu care la procopsit cumnatul. Maricica lui tocmai se pregăteşte de plecare când el îşi face apariţia în pragul uşii.
- Ai sosit, bărbăţele? Mă gândeam că ţi-ai găsit vreo mândră pe-acolo şi ne-ai părăsit.
- Nicio şansă, iubire. Femei sunt peste tot, dar toate trag la bine, aşa că...
- Mare nenorocire! Eu trebuie să plec. Vezi tu ce faci pe-aici şi-mi povesteşti diseară ce şi cum. Pa!
Marcu despachetează şi işi face de lucru cu sticla de vodcă, asta înainte de a se trezi copiii. Cum nu-i este somn, îşi propune să-i facă o vizită prietenului său Tudor, dar se răzgândeşte, nu ştie dacă-i acasă. Deocamdată, doar el şi vodca. Urmarea? Mai repede decât ar fi crezut, mintea o ia razna, întrebările vin valuri, iar răspunsurile ioc. Degeaba încearcă să se adune. Nu se vede în viitor nici pe el, nici pe ai lui. Întrezăreşte câteva variante, dar nu le poate dezvolta. Înţelege de ce. Dacă ar fi previzibilă, viaţa ar fi prea simplă şi plictisitoare, s-ar transforma într-o aşteptare continuă a ceva dinainte ştiut, ceva de neschimbat, ceva care ar stinge orice iniţiativă, orice vis. Creatorul a ştiut ce face când a lăsat omul să-şi hotărască singur o parte din soartă. În acest fel este mai greu de găsit vinovaţi pentru toate nereuşitele, în afara propriei persoane.
S-a grăbit acasă, iar acum nu ştie de ce treabă, din cele multe pe care socoteşte că le are de făcut, să se apuce. Îşi face un inventar al necesităţilor casnice şi stabileşte anumite priorităţi. Are de tăiat iarba, de reparat gardul, de curăţat coşul, de verificat acoperişul şi încă multe altele, dar el nu are chef de niciunele. Timpul nu-l presează ca înainte, poate să aştepte până elimină tot balastul din creier şi apoi să-şi organizeze ideile.
Culege nişte reviste de prin casă şi iese în curte să le răsfoiască, dar renunţă repede. Plictiseală? Nu. O nelinişte nedefinită şi o stare de nervozitate la fel de inexplicabilă pune stăpânire pe el ori de câte ori încearcă să facă ceva. Acum simte nevoia de a vorbi cu cineva, orice, chiar să se certe, numai să nu fie singur.
Aruncă revistele şi iese până în poartă unde priveşte dezinteresat în lungul străzii. Oameni şi maşini trec încoace şi încolo asemeni unor jucării teleghidate, totul într-o vânzoleală zgomotoasă şi dezorganizată.
Se întreabă:
“Oare toată mişcarea asta înseamnă viaţă?”
Chipurile oamenilor de pe stradă sunt triste, nu exprimă nici un pic de mulţumire sau bucurie în ceea ce fac, doar grabă şi îngândurare pentru ceva anume. Pentru ce?
Marcu le bănuieşte preocupările, ba chiar le ştie, sunt identice cu ale sale, este sigur de asta. Dacă o bombă ar cădea în mijlocul oraşului, multe vieţi ar fi scutite de chinurile existenţiale. Unii şi-ar găsi chiar izbăvirea în nefiinţă.
Revine în casă. E clar că astăzi nu i se leagă nimic de mână. Îi vine să înjure şi să trântească. De unde toate pornirile astea? Habar n-are! Pur şi simplu are astfel de impulsuri. Încearcă să-şi recapete buna dispoziţie apelând la sticla de vodcă, la aceiaşi veşnică şi amăgitoare licoare. În timp ce îşi toarnă în pahar se întreabă dacă nu cumva îl paşte pericolul dependenţei. A băut şi până acum ori de câte ori s-a ivit prilejul, dar fără a simţi o nevoie absolută. Nici acum nu simte, dar dacă lucrurile se repetă, va trebui să ia măsuri. Cu siguranţă, Maricica va observa prima şi îl va trage de mânecă, aşa cum a mai făcut.
Ideea unei băi calde îl poartă în baie, dar, ca de obicei, combustibil pentru cazanul de apă nu-i. Puţină mişcare la cărat lemne nu strică, îşi va consuma surplusul de energie care îl face să se agite prosteşte. Aprinde focul şi aşteaptă.
Copiii continuă să doarmă, iar Marcu se miră cum de reuşesc atâta. Pentru el este o performanţă imposibilă. Se apucă de scotocit prin dulapuri în căutare de schimburi. Găseşte ce-i trebuie şi le aşează la îndemână în baie. Îşi umple şi o sticlă cu vin pe care şi-o pune la îndemână dimpreună cu un pahar în aceiaşi baie, apoi se dezechipează şi se intinde în cada încă goală. Nivelul apei creşte încet încălzindu-i trupul şi moleşindu-l. Petrece în apă aproape o oră în nemişcare, doar gustând din vin.
Din casă se aud zgomote. Bănuind că s-au trezit copiii, strigă din baie:
- Marian, tu eşti?
- Da! Când ai venit?
- Ceva mai devreme! Vezi că ţi-am adus două culegeri, sunt pe masă.
- Tocmai le răsfoiesc. Îmi place sistemul ăsta de grile.
- Atunci trage pe ele. Eu mai stau să mă bălăcesc puţin. Dacă vă e foame căutaţi în frigider.
Scurtul dialog cu băiatul îi prieşte şi parcă nu se mai simte aşa de singur şi străin. Apucă săpunul şi, foarte zelos, declară jegul indezirabil.
Iese din baie proaspăt şi ceva mai optimist. Lucru bun. Nu vrea să-şi transmită energiile negative către copii. Băiatul încă studiază mostrele aduse de tată. Îl ia în primire:
- Băiete, pentru început ţi-am aranjat ploile. La unchiu’ Lică Acum numai de tine depinde să faci ce trebuie.
- Am să mă străduiesc, dar să ştii că, dacă nu reuşesc, mă înrolez.
- Nu-ţi doresc asta, dar dacă aşa va să fie, tot e mai bine decât să tai frunză la câini, precum unii prieteni de-ai tăi, care nici şcoala nu s-au obosit s-o termine, crezând că democraţia are să le dea de mâncare…
- Iar începi! Ştiu ce am de făcut! Nu sunt prost..
- Nu eşti prost, doar neexperimentat. Acum te las. Eu am puţină treabă prin oraş. Ai tu grijă de soră-ta când se trezeşte şi… să nu dispari în ceaţă ca măgaru’.
- Acum nu, dar diseară mă întâlnesc în faţa liceului cu băieţii. Sărbătorim ziua unui coleg...
- Până atunci vin şi eu şi maică-ta.
Marcu porneşte cu gând să-l întâlnească pe Tudor, dar îi găseşte uşa închisă. Probabil se vântură prin târg. Hoinăreşte şi el de colo-colo fără să-l întâlnească, în schimb, se găseşte cu alţi colegi şomeri care, ca şi el, nu au ceva mai bun de făcut decât să bată trotuarele şi, desigur, cârciumile. Îi vine greu să le refuze invitaţia la o bere, dar o face. Nu vrea să se lase antrenat în preocupări care pot deveni obişnuinţe.
Se întoarce acasă. Fetiţa este trează şi începe să-l bată la cap că vrea să meargă la pădure după bureţi:
- Nu merg singură, tata! Suntem mai mulţi şi nici nu merg prea departe.
- N-are importanţă cît de departe mergi. Eu ştiu ce înseamnă pădurea, iar voi sunteţi prea mici ca să plecaţi singuri.
- Merg şi băieţi mai mari. Vino şi tu!
- Iaca belea! Nu crezi că tata a bătut destul drumurile până acum? Te las dacă iei şi câinele cu tine.
- ÎI iau!
Fetiţa o zbugheşte fără alte invitaţii.
Marcu iese afară şi se apucă de plivit cele câteva straturi pe care le are într-o margine de curte, dar tot nu poate scăpa de neliniştea care începe iarăşi a-i da târcoale. ÎI frământă aceleaşi multe şi încâlcite gânduri şi are nevoie de ajutor, de cineva cu care să se confrunte.
Un lucru îi este clar:
“N-am voie s-o dau în bară, orice aş face!”
Îşi aminteşte că există lichide bahice neconsumate şi se opreşte din agitaţia inutilă.
“La urma urmei şi mâine e o zi şi tot asa... De ce tocmai azi, o zi evident potrivnică, să insist a căuta ceva ce nu se vrea găsit?”
***
Poarta de la drum scărţâie. Prin uşile deschise, vocea lui Tudor ajunge la urechile lui Marcu, ocupat, în acele clipe, cu deversarea vinului din bidon în sticle şi depozitarea lor în cămară.
- Alo! E cineva acasă?
- Este, marele stăpân! Aici, uliţarnicule! Unde umbli, că nu eşti de găsit pe nicăieri?
- Nu pot sta acasă de unul singur. Caut de lucru. Ce aranjamente faci cu sticlele alea? Vezi că acuşi apare Maricica şi face urât!
- Mai e până vine! Te temi de clanţa ei?
- M-am întâlnit cu ea în târg şi mi-a spus că ai venit. Fără altă treabă, ţi-am împins o vizită.
- Ia loc în spaţiul nostru şi spune-mi ce-ai mai descoperit prin urbe în lipsa mea.
- Situaţia e oablă rău. S-ar mai găsi câte ceva pe la nişte ateliere, dar plătesc prost şi numai câtă vreme au de lucru, după care eşti liber. Fără contract, fără carnet de muncă... nimic.
- Nici pe unde am fost eu treburile nu-s mai roz. Cel mai bine şi mai sigur e să te descurci pe cont propriu.
- Vorbeşti de lucruri sfinte, omule! Mai degrabă o luăm pe arătură şi scăpăm de griji. Ne ţine statul. Ştii bine care-s piedicile.
- Mai vedem, Tudore, mai vedem! Ştii, m-am convins că, în ziua de azi, un om cinstit nu poate progresa nicicum. Orice iniţiativă presupune o doză de ilegalitate, care e cu atât mai mare cu cât afacerea e mai consistentă.
- Ce tot îndrugi acolo?
- Exact ce-ai auzit. Oamenii cinstiţi mor săraci!
- Asta-i de când lumea. Mai rău e că nu mă simt echipat corespunzător pentru a deveni bogat.
- Ai acum ocazia şi timpul necesar. Eu unul sunt hotărât să iau taurul de coarne! Încă nu ştiu de unde şi cum, dar voi ştii.
- Ce veşti ai de pe unde te-ai preumblat?
- Nasoale! Ca la noi. Şi-acolo se găseşte greu de lucru. Unii n-au nici o perspectivă şi mulţi s-au resemnat, mulţumindu-se a supravieţui de azi pe mâine. Fluieră vântul prin buzunarele românilor!
- Şi noi suntem români, bă! De unde mama naibii să luăm bani, că eu am făcut băşici pe creier şi tot degeaba!?
Mare amator de vin, Tudor se adapă cu nădejde şi fără invitaţie din proviziile abia aduse de Marcu. Băgând de seamă că-i încins bine, gazda trece la atac, speculând momentul:
- Îţi spun eu cum să faci bani, dacă eşti dispus să faci ceva. Am nişte variante, dar cam riscante, de-aia le ţin în rezervă…
- Nu mă mai impresionezi cu discursuri savante. Spune ce-ai de spus! Dă-mi să înghit şi-apoi lasă-mă să rumeg!
- Şi dacă nu le-nghiţi?
- Rămâne de văzut!
- Îţi spun înainte să pleci, ca să rumegi singur. Până atunci, închipuieşte-ţi că ai tot ce-ţi trebuie. Ce faci, de ce te apuci? Comerţul iese din schemă. Mă interesează doar ideile care aduc profit prin adaus de manoperă fizică sau intelectuală. Şi încă ceva... investiţiile să fie minime.
- Prea multe condiţii dintr-o dată, bre! Ce dracu’, mă crezi Mafalda!? Şi-apoi, dacă aş avea tot ce-mi trebuie, la ce mi-aş bate capul? Aş sta cu craci-n sus şi-atât.
- Vezi, mătăluţă, dacă ştiam să răspund la toate astea, nu mai aveam nevoie de ajutorul nimănui. Acum ai fi stat de vorbă cu un boss!
- Ori nu-mi amintesc eu, ori în caietul tău nu-i nimic din ce vrei tu.
- Bine că mi-ai amintit, fă bine şi adă-l înapoi! Acolo sunt lucruri serioase şi trebuie să stau de vorbă cu cineva serios.
- Păi ce, eu nu-s destul de bun?
Marcu simte că se apropie de ţintă şi continuă să-l întărâte:
- Dacă văd semne de băşcălie în vorbele tale, te trec la inadaptabili şi îmi vâd singur de aiurelile mele.
- Nu eşti sănătos la cap! Chiar vorbeşti serios!? Aşa de mare să-ţi fie dorinţa de parvenire?
- Parvenire? Asta vezi tu? Ce-ai vrea să fac? Să bat din poartă-n poartă cerşind un loc de muncă? Parcă spuneai că n-ai găsit nimic valabil! Eu ştiu una şi bună, dacă nu-ţi iei singur, nimeni nu-ţi dă! Încă nu m-am ramolit de tot ca să închin steagul înainte de a-mi împăca sufletul, încercând tot ce-mi trece prin cap. De ce să-mi pară rău mai târziu? Şi aşa îmi pare rău pentru destule!
Tudor se zgâieşte o vreme la paharul din faţă, apoi:
- M-ai luat prea repede şi tare, Marcule! Nu ştiu ce să spun. Îmi dau seama că ai dreptate şi că toate cele sunt cum spui...
- Foarte cum spun! Doar că noi n-am fost învăţaţi aşa. N-avem opinii, n-avem iniţiative, nu avem nimic. De-aia ni se par nefireşti lucruri cât se poate de obişnuite.
- E greu să fii şomer, suferinţa e mare!
- Fii serios! Majoritatea nici nu ştiu pe ce lume trăiesc, alţii se bucură, crezând că sunt într-un fel de concediu. Curând vor da din colţ în colt, se vor socoti nedreptăţiţi şi marginalizaţi. Vor căuta vinovaţi şi nu vor găsi.
- Bine, bine! Văd că trebuie să te iau în serios. Te-a şcolit cineva pe unde ai fost?
- Gândesc, omule, gândesc!
- Daa, ce mare scofală! Numai tu gândeşti, alţii…
- Nu gândiţi destul şi nu profund. Aşteptaţi să le rezolve timpul pe toate şi nu se va întâmpla asta. Timpul va trece pur şi simplu. Eu nu mai aştept şi… să mă ia dracu’, sunt gata să fac şi rahatul praf, dacă trebuie! Altfel, simt că mă sfârşesc şi nu-mi rămâne decât să aştept reâncarnarea în vremuri mai prielnice.
- Îţi plac extremele! Ce-ţi spune gândirea ta superioară?
- Nu e loc pentru căi de mijloc. Entropia în ţară e în creştere şi profită de ea cine vrei şi cine nu vrei. Eu de ce să nu profit? Nimic nu-i pe gratis şi mulţi vor avea de suferit. În aşteptarea unor vremuri mai bune, te trezeşti între patru scânduri.
- Încep să-ţi simt lipsa de scrupule?
- N-are decât să lipsească orice! Dacă îţi ţine de foame, păstrează cât scrupule vrei. Nu mai comenta şi ascultă de unde facem rost de parale, dar ţine-te bine, nu cred c-o să-ţi placă ce-ai să auzi…
- Mi-am luat toate măsurile de protecţie. Dă-i drumul!
- Fii atent! Bani pe pleaşcă nu putem avea decât câştigând la loz în plic sau primind vreo moştenire, deci... mai va! De furat o să furăm mai târziu, dacă va fi nevoie... Alte posibilităţi? Ai o Dacie şi un apartament, iar eu am o casă. Cu ele putem garanta un împrumut bancar...
- Mai lăsat fără plombe! Ştii cât de mare-i riscu’?
- Ştiu. Tocmai de-aia trebuie să ne fie clar ce vrem să facem, înainte de-a porni la treabă.
- Să facem un gater.
- Nu ţine. Îs, deja, prea multe şi pădurile pe cale de epuizare. Multă vreme nu va mai fi o sursă de câştig.
- Atunci...
- Ia spune, la ce ne pricepem noi cel mai bine?
- La de toate... adică... la nimic…
- La de toate, dar cât de bine?
- Meseriaşi suntem doar la ce-am învăţat.
- Rezultă că trebuie să învăţăm şi altceva.
Tudor încearcă să transfere responsabilităţile:
- Să deschidem un magazin la tine în curte. Ai ieşire la stradă, construim ceva acolo... o cameră... o magazie...
- Parcă ţi-am spus că trebuie să facem ceva productiv, cu minim de cheltuieli.
- Din păcate, ţeasta mea e în convalescenţă.
- Ai timp să te gândeşti, nu te grăbeşte nimeni. Consultă-ţi nevasta şi pe cine mai crezi tu, pentru că-i vorba de ceva serios, care se poate termina urât de tot, dacă nu ne punem la punct cu tot ce trebuie. Ţi-e clar sau trebuie să-ţi desenez?
Uşor descumpănit, Tudor ezită:
- Nu-ţi pot da un răspuns pe loc. Trebuie să plec. Nevasta-mea e deja acasă şi a ta e prin apropiere.
- Mă, da ţi-e frică de neveste, nu glumă!
- Nu că mi-e frică, da’, au aşa… un talent de a te cicăli… De ce să le dau prilejul? Nu crezi că au şi ele dreptul la o părere?
- N-am spus asta. Poţi să te cari, nu te ţin. Ne vedem mâine, poimâine… Nu uita să-mi returnezi caietul şi, dacă ai vreo sclipire de geniu, nu mă lăsa fără lumină.
- Eu şi ideile geniale, da’ mă rog... nu se ştie de unde sare iepurele. Te salut! Păstrează nişte vin şi pentru zilele care vin.
- Special pentru tine. Se face!
Tudor dispare pe poartă. Marcu scoate din bibliotecă nişte manuale tehnice şi le răsfoieşte, îndoind, din când în când, câte o filă. Aşa îl găseşte soţia când intră în casă cocoşată de sacoşele grele ce-i atârnă în mâini. Marcu renunţă la preocupări şi sare s-o ajute. Soţia:
- M-am întâlnit cu Tudor prin oraş, a fost şi pe la tine?
- A fost şi a plecat ceva mai devreme. Am stat la un pahar de vorbă.
- Zi-mi şi mie ce i-ai zis şi lui. Cum îi pe unde ai fost?
- Ca şi-aici! Chiar mai rău, pe ici pe colo.
- Nici nu-i de mirare, doar e aceiaşi ţară. Câinii cu covrigi lipsesc peste tot. Cum o duc neamurile?
- N-am fost decât la soră-ta. O duc destul de bine, din ce-am văzut eu, cel puţin acum. Am făcut şi o plimbare până la Constanţa. Peste tot, lumea se zbate.
- Şi reuşeşte?
- Nu ştiu! Probabil că unii da, alţii nu. Nu se înghesuie nimeni să-şi aducă laude. Ştii bine cum îs cei care s-au ajuns. Evită orice explicaţii, dovadă că fiecare are ceva de ascuns, altfel nu văd de ce n-ar învăţa şi pe alţii. Să lăsăm asta, oricum nu-mi amintesc prea bine tot ce-am vorbit cu Lică.
- V-aţi înecat cu apă?
Marcu se face că plouă:
- Am aranjat pentru Marian şi cam atât. Dacă reuşeşte, încrezutu’!
- Îi dai vreo şansă băiatului?
- Sigur că-i dau. Ştiu ce am la poartă, altfel nu m-aş agita. Dacă învaţă, nu văd alte piedici, în afară de el.
- Şi tu? Te-apuci de ceva?
- Încă studiez. E vreo grabă? Sper că n-ai să întrebi asta în fiecare zi, că m-apucă damblaua!
- Nu-i normal să ştiu şi eu?
- O fi, da’ nici eu nu ştiu!
- Ceva-ceva, tot trebuie să ai în diblă!
- Ei bine, am să iau un credit! De unde? Nu ştiu!
- Dar cum?
- Punând drept gaj casa! Acum, să te văd dacă mai dormi la noapte!
- De ce să nu dorm? Casa-i de la taică-tu, n-ai decât să faci ce vrei, eu pot să mă car oricând la maică-mea!
- Şi ce-ai vrea? Să m-apuc de milogit? Eşti dusă! Nu vezi ce-i în jur? Lasă-mă să fac ce cred că-i mai bine şi, când mă hotărăsc, îţi voi cere părerea înainte să acţionez.
- Bine, bine! Ce te ambalezi aşa?
- Ştii ce? Trebuie să-mi iau carnet de conducere cât mai repede.
- La ce-ţi trebuie, că n-ai maşină?
- Pentru ce-am de gând să fac îmi trebuie neapărat carnet, iar maşină are Tudor, deocamdată.
- L-ai convertit şi pe el?
- I-am spus care-i treaba şi rămâne de văzut dacă mi se alătură sau nu. S-a uitat la mine cam lung când i-am povestit de ipotecarea unor bunuri.
- Cred şi eu! Ipotecile au dus mai totdeauna la dezastre.
Marcu se enervează:
- Nu mai vreau s-aud! Sunteţi nişte fatalişti. Vedeţi numai partea negativă a lucrurilor. Asta înseamnă eşec încă din plecare. Eu văd altfel, cu totul altfel. Într-o săptămână, două, am să-ţi arăt ce şi cum.
Marcu închide astfel subiectul, silindu-şi soţia să facă la fel. Îşi reia studiile, iar Maricica se întoarce la veşnicele şi nesfârşitele treburi din bucătărie.
- Unde sunt copiii? îl întreabă, observând abia acum că nici unul nu-i prin preajmă.
- Cea mică e la bureţi, împreună cu alţi copii, iar Marian... habar n-am! L-am lăsat acasă când am plecat în oraş, iar când m-am întors, nu l-am găsit. Şi l-am rugat să nu plece până vine careva dintre noi.
- Lasă că-l instruiesc eu! Să-mi spună şi el ce hram poartă. Prea trage chiulul, măgaru’! Mă tem să nu se lase dus de prieteni.
- L-am tras eu de atenţie şi cred c-a înţeles.
- Atunci de ce nu-i acasă? Timpul...
- Lasă-l încet. Ştii cât de greu e la început.
- Mă tem că lu’ dumnealui îi cam miroase a fustă!
- Normal!
Maricica face ochii mari:
- Numai asta aveţi în cap, masculi de doi bani!
- Ce să zic! Nu poţi să mă laşi în pace? Mă bruiezi, ca întotdeauna, şi nu-mi pot face treaba.
- Concentrază-te! Vezi să nu-ţi ia foc creierii...
- Eşti imposibilă şi mă scoţi din toate răbdările! Gata, mă duc să iau aer!
- Iar? De fapt ţi-ar prinde bine. Drum bun!
Marcu zvârle cărţile şi iese bombănind. Maricica nu se poate abţine şi strigă în urma lui:
- Vezi, ai grijă să te întorci cleampă!
Drept răspuns, Marcu se opreşte în dreptul porţii şi o trânteşte în aşa fel încât să poată fi auzită din casă, apoi păşeşte într-o direcţie nedefinită.
Se întoarce pe întuneric şi se culcă nemâncat, protestând astfel pentru nu ştia ce, dar şi pentru a nu-şi deranja soţia care urmărea un film împreună cu copiii.
Peste noapte, foamea începe a-i da târcoale. Se scoală cu băgare de seamă şi mănâncă tocana făcută din bureţii aduşi de fetiţă, după care doarme liniştit până dimineaţă.
Când se trezeşte, soţia nu-i, plecase demult. Se miră că nu l-a ghiontit şi pe el, pentru ca apoi să-şi dea seama că nu avea motiv. Nu pleacă nicăieri, vreo treabă urgentă nu, deci… fără griji. Nu-i deloc rău, dar dacă situaţia se repetă, riscă a se transforma într-un obicei, clar, de neacceptat. Mai devreme sau mai târziu, soţia are să-i facă zile fripte. Ca să nu-şi mai facă reproşuri, se îmbracă în grabă şi porneşte spre Tudor, sperând că acesta să n-o fi luat iarăşi razna pe coclauri.
***
-->
Comentarii