A vorbi de împăcare denotă faptul că undeva exista un conflict şi pentru că o denumim personală se subînțelege că acest conflict este unul personal, intern, ce ţine de intimitatea universului psihic. Putem deduce ușor cum scopul acestui proces de împăcare personală este de a descoperi și de a stinge conflictele interne.
Viaţa noastra ca ființe vii, cu o conștiință de sine, se separă în două aspecte importante, şi anume - viața externă, ce ține de universul înconjurător (prieteni, familie, profesie, slujba, hobby-uri, evenimente şi persoane cu care intrăm, în contact) şi viaţa internă, ce ţine de propriul univers psihic (trăirile, gândurile, emoţiile, dorinţele şi nevoile personale, cât şi propria metaforă personală ce ține de modul în care ne percepem pe noi înșine și lumea exterioară).
La fel cum în realitatea exterioară există conflicte, mai mici sau mai mari, la fel găsim conflicte și în universul interior, unele de o intensitate mai mică, altele de o intensitate mai mare, unele mai ușor de conciliat, altele mai greu. Astfel de conflicte se regăsesc pe diferite planuri și între diferite aspecte ale sinelui/psihicului.
Procesul împăcării personale are ca scop descoperirea acestor conflicte interne şi determinarea în profunzime a acelor aspecte ce intră în contradicție creând conflictul. De asemenea, în acest proces de împăcarea mai intră etapa de conciliere, și anume căutarea soluțiilor pentru stingerea conflictului fără ca una din părţi să fie lezată.
Dacă vedem omul ca pe o sumă de caracteristici, dorințe şi nevoi, vom constata că fiecare persoană are tendința de scindare în cel puțin două părți - o parte luminoasă şi una mai puţin luminoasă. Prima, cea luminoasă este compusă din suma caracteristicilor, dorințelor și nevoilor pe care persoana le acceptă la ea, cu care se identifică și prin care se consideră a fi o persoană „bună”. Cealalta în schimb devine parte neagreată, fiind compusă din suma caracteristicilor, dorințelor şi nevoilor neacceptate, catalogate ca fiind „rele” şi de care persoana încearcă să se debaraseze.
Tendința generală este ca individul să se confunde cu partea luminoasă timp în care se distanțează ca definiție a sinelui de partea mai puțin luminoasă pe care o neagă şi o reprimă. Înfăptuind această scindare, se va crea conflictul intern, între cele două părti implicate, iar persoana nu va mai fi niciodată întreagă și nu va putea cunoaște pacea sau fericirea sufletească. Va determina un război intern impotriva unei parţi din sine şi va fi într-o permanentă luptă de identificare cu cealaltă parte.
Ceea ce este interesant este faptul ca acest conflict nu va rămâne doar în universul interior, ci se va proiecta și se va manifesta în viața de zi cu zi, în realitatea universului exterior. Manifestarea în exterior va fi proporțională cu intensitatea conflictului interior, determinând astfel evenimente, întâlniri, reacții, conflicte în viaţa cotidiană.
Împăcarea personală are ca scop, cum spuneam mai sus, concilierea conflictelor interne fără ca una din părți să fie lezată. Este forte important acest lucru deoarece, dacă acest conflict va avea un învingător şi un învins, cel care pierde este însuși individul în cauză. Indiferent de partea învingătoare, cealaltă va fi lezată și prin urmare o parte din structura sinelui va pierde, fiind neîmplinită, reprimată și frustrată.
În general în cazul oricărui conflict intern, va câştiga natural aspectul care creează o presiune mai mare, în detrimentul celuilalt aspect care va rămâne negat, reprimat. O astfel de soluție nu va aduce niciodată întregirea sinelui şi încetarea conflictului, și nu se va ajunge niciodată la pace sau bucurie sufletească.
Procesul prin care adevărata pace se poate stabili este unul complex, iar din etapele lui voi enumera trei, principale. Prima ţine de conştientizarea conflictului interior şi descoperirea în profunzime a celor două aspecte ce intră în contradicție. Cea de-a doua etapă presupune acceptarea ambelor aspecte ca fiind parte din sine, din personalitatea proprie; renunțarea la catalogarea unei părţi ca fiind rea, demonică sau negativă şi acceptarea ei ca parte din sine, la fel de importantă şi autentică ca şi celelalte acceptate. Ultima etapă este cea în care se urmărește lucrul cu ambele aspecte până când acestea sunt aduse la starea de nonconflict.
Atingerea acestei stări de non-combat este momentul în care îşi face apariţia Pacea Sufletească, iar odată cu ea se reorganizează şi universul exterior conform noii configurări a universului interior.
Cuvintele pot schimba lumea ta...sunt semne, sunete, vibratii....reprezinta realitatea si ti-o creeaza...
Rugăciunea e ca o relatie; jumătate din tot ce trebuie făcut îmi revine mie. Dacă doresc să mă transform, dar nici măcar nu mă deranjez să articulez ce anume vreau sa obțin, cum ar putea vreodată să se și întâmple ceva?Destinul e și el tot o relație - o hârjoană între grația divină și efortul dedicat fiecăruia. Nu ai nici un control peste jumătate din el; cealaltă jumătate e cu totul în mâinile tale, iar acțiunile pe care le întreprinzi au consecințe cuantificabile. Omul nu e nici o marionetă în mâinile zeilor, nici singurul comandant al propriului destin; e câte putin din fiecare. Galopăm prin viață ca niște acrobați de circ, cu picioarele sprijinite pe spinările a doi cai care aleargă unul lângă celalalt - un picior pe cel numit "destin", celalalt pe calul numit "liber-arbitru". Și întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în fiecare zi e: cum îi deosebim între ei? Pe care din cei doi cai trebuie să-l lăsăm în pace, nefăcându-ne griji din cauza lui, pentru că oricum nu-l putem controla? Pe care trebuie să-l strunim din toate puterile?
Elizabeth Gilbert -
-->
Comentarii