După zile intregi de lâncezeală Ilie se dă pe lângă Maricica:
- Ce mai faci tu, măi nevastă, nu îţi este dor de mine?
- Ca de-o casă aprinsă!
- Ei hai! Ştiu că nu-i aşa.
- Atunci de ce mai întrebi?
- Pentru că aşa e frumos.
- Daa! Hai, spune, ce vrei?
- Trebuie să merg iar la târg.
- Cu ce treburi?
- Vreau să-mi cumpăr un telefon mobil, toată lumea are.
- Mda!
- Mă laşi?
- De parcă ai avea nevoie de încuviinţarea cuiva.
Afară se pregăteşte iarăşi de ploaie. Vremea a luat-o razna. Vara nu mai e vară.
Ilie inspectează tarabele din piaţă. N-are ce lua de pe ele. Ce-i acolo are şi acasă. De la un atelier-magazin de mâna a doua sau a treia, se procopseşte cu un telefon mobil sau ce-o fi el, că nu se prea omoară cu tehnologia modernă. Bănuieşte că n-a făcut o afacere cine ştie ce, dar trebuie să îneeapă de undeva, aşa că lasă timpul să-şi facă mendrele.
Şi plouă şi e vânt, nu prea tare, însă destul cât să-ţi arunce stropii în faţă.
În marginea pieţei, lipit de trotuarul drumului de acces, un ţăran şi-a instalat un cort uriaş pe care l-a umplut cu pepeni verzi şi galbeni. Din ăştia nu are acasă. Gândindu-se la nevastă, Ilie se duce să-i cumpere unul. În timp ce-şi alege pepenele, o maşină opreşte urcată jumătate pe trotuar. Şoferul coboară şi-l chestionează pe ţăran:
- Sunt dulci, sunt buni?
- Sigur, domnule.
- Alege-mi şi mie doi mai mari.
Flăcăul face precum i s-a spus şi-i pune tipului doi pepeni pe cântar învitându-l:
- Poftiţi.
- Pune-i pe bancheta din spate, cere nesimţitul în timp ce scoate din buzunarul de la spate un portofel supra dimensionat şi-l desface ostentativ către cei doi pentru a-şi arăta putinţa.
Ilie se înfurie la culme:
- Ia ascultă, domnule! Te cunosc de undeva?
- Nu cred.
- Ba da, de la televizor. Acolo sunt o grămadă ca tine. Fă bine şi aşteaptă să-mi fac eu cumpărătura, că am fost înaintea ta.
Tipul cu tupeu rămâne cu burta la înaintare, cu mâinile întinse şi portofelul deschis. Vânzătorul e derutat o clipă, apoi îl rezolvă pe Ilie zâmbindu-i pe ascuns.
Cu pepenele în traistă, Ilie se ascunde sub o streaşină din marginea pieţei şi începe a chinui mobilul, străduindu-se să-şi amintească instrucţiunile primite de la vânzător. Tot apăsând pe butoane reuşeşte să-l deschidă. De pe ecran îl priveşte un cap alb de motan. Cum nu-i trece prin cap că a făcut o poză, Ilie îşi ridică ochii spre cer gata să înjure.
Lăsând capul în jos, zăreşte tăpşanul de lângă piaţă, acum plin cu apă. Acolo, doi băieţei de cinci-şase ani se opintesc din greu să împingă o scândură pe baltă şi reuşesc. Nu par a suferi din cauza ploii sau, mai degrabă, nu le pasă. De unde de neunde, au în mâini câte un băţ în care se sprijină încercând să urce pe scândură, care, de fiecare dată, se răstoarnă şi-i lasă cu picioarele în apa de câţiva centimetri, destul cât să-i stropească până-n creştet.
Curios, nimeni din piaţa plină de oameni nu pare să le aibă grija, chiar dacă sunt sub ochii lor. Toţi au treburi importante de rezolvat şi timpul îi presează. Numai un motan alb se tot învărtre pe lângă cei doi şi-l face pe Ilie să tresară. Îi cunoaşte pe copii.. Se apropie de ei. Fără să-l bage în seamă, copiii o iau de la capăt cu încăpăţânare şi sfârşesc de fiecare dată la fel.
- Voinicilor, iar aţi şters-o de lângă mama voastră?
În loc de rrăspuns, puştii întind mâna către piaţă.
Ilie îi ia de câte o aripă şi dă ocol pieţei în căutarea părinţilor. Ştiind .mai bine unde să caute, copiii se desprind şi aleargă agăţându-se de o femeie ce se învărtea de colo-colo speriată.
Ilie se apropie:
- Bună ziua, Cristina! Credeam că va trebui să iau copiii cu mine.
- Nenea ne-a adus la tine, mamă, explică unul dintre puşti, arătând către Ilie.
- Vai, nea Ilie, merit toate reproşurile! Aproape de fiecare dată păţesc la fel. Nu ştiu cum de reuşesc zmeii ăştia mici să dispară. Nu încerc să mă scuz dând vina pe ei, pur şi simplu m-am pierdut cu treburile. Aş vrea să vă mulţumesc într-un fel. Pot să vă invit la o cafea? Data trecută m-aţi refuzat. Stăm la zece minute de aici şi trebuie să vină şi al meu. Dacă era acasă, era altceva. Grea viaţă! oftează femeia.
Ilie o înţelege:
- Aş pofti la o cafea, n-am nici o taină. Până-n seară nu am cu ce ajunge acasă, iar copiii mei... sunt plecaţi la mare.
- Aveţi copii în oraş?
Ilie lasă capul în jos pentru a-şi ascunde mâhnirea de pe chip. Dintr-o dată se înseninează:
- Îl am pe Cristea şi pe nepoţelul Ionuţ. Gemenii tăi mi-au amintit de el. Aş putea să aştept la ei acasă, dar nu-mi place să stau singur.
A minţi e urât, dar el chiar îl consideră pe fini ca adevăraţii lui copii, motiv pentru care nu se prea ruşinează de ceea ce spune.
- Atunci, haideţi! îl îndeamnă femeia. Şi voi!
Îşi împinge copiii.
- În faţa mea, să vă am sub ochi.
Apoi către invitat:
- Motanul ăsta frumos e al dumitale? întreabă ea, arătând spre motanul ce se ținea scai în urma lor.
- Da, se pare că-i al meu, minte încă o dată Ilie, neştiind dacă motanul este cel din sat sau altul,
- Arătaţi destul de...
- Lasă periatul, Cristina, că nu ţine la mine. Ştii bine prin ce-am trecut, doar tu m-ai trimis la spital, iar eu ştiu care mi-e faţa, chiar dacă nu mă uit în oglindă de teamă să nu se spargă.
- Sunteţi ca Marin. O să vă înţelegeţi bine, e şi el o figură.
- Cine-i Marin?
- Soţul meu.
- Aş vrea eu să am anii voştri!
- Gata, am ajuns. La ora asta ar trebui să fie acasă, dacă nu cumva...
Locuinţa femeii şi a pruncilor navigatori e o casă veche de pe vremea austriecilor, fără etaj şi cu o curte destul de mare pentru nevoile unei gospodării de oraş.
- Îmi place casa, aproape ca la ţară, îşi arată Ilie încântarea. Mă aşteptam la un apartament de bloc.
- Bărbatul meu nu suportă blocurile, se simte ca în cuşcă ori de câte ori merge la prieteni. Îmi pare rău, cred că au ceva de lucru de nu apare. Se mai întâmplă.
- Aşa-i! Oamenii au tot felul de treburi, doar eu n-am nimic de făcut.
- Cum aşa, nea Ilie?
- Uite-aşa! Poate într-o zi vei veni cu gemenii tăi până la coliba mea. Copiii s-ar bucura să se caţere prin pomi.
- O să venim. Cu siguranţă se va bucura şi Marin. E cam deprimat de-un timp. Iacă şi el!
În cadrul uşii apare un bărbat blond, probabil foarte arătos dacă nu ar avea toată partea de sus a feţei, sub ochiul stâng, umflată ca o gogoaşă. Nu spune mimic, doar priveşte întrebător.
- Avem musafiri, Marine.
- Văd.
- Sunt de la gaze, glumeşte Ilie.
- Ce gaze, domnule. Noi nu avem gaze.
- Ghinion.
- Am pierdut iarăşi copiii la piaţă. Nea Ilie i-a adunat de pe drumuri şi eu l-am invitat la o cafea, drept mulţumire.
- Aşa? Da’ tu ce-ai păzit?
- Era multă lume, încearcă femeia să se dezvinovăţească.
Ilie îi sare în ajutor:
- Aşa e. Eram pe-acolo fără treabă, dar s-ar fi descurcat şi singură.
- Vrei şi tu o cafea? întreabă femeia.
Marin îl mai priveşte o dată pe Ilie şi constatând că nu poate fi un pericol se aşează la masă.
- Dă-mi şi mie. Sunt cam nervos din cauza fălcii. Am capul ca o baniţă. Poţi să ne dai şi nişte ţuică de-aia, ştii tu. Ce zici nea Ilie?
Marin a prins din zbor expresia ”nea” şi asta îi place lui Ilie.
- Ba cum nu. Tot plouă afară.
Femeia le pune în faţă o tavă cu cele de trebuinţă, apoi dă ocol mesei până în dreptul lui Marin.
- Când naiba s-a infectat? se miră ea, pipăindu-l. Cască gura!
Ajutată de un deget, caută cauza umflăturii. Vede o măsea pe jumătate distrusă.
- Aşa-ţi trebuie! Ţi-e frică de dentist mai rău decât unui copil.
- Nu mi-e frică tu, minte bolnavul, nu am timp. Hai noroc! mai zice el, schimbând subiectul care-l dezavanja.
- Noroc! zice şi Ilie, ridicănd paharul în dreptul nasului. Mere, nu-i aşa?
- Da. Pute rău, da-i bună.
- Beau un pahar, nu mai mult, se scuză Ilie. Ţuica mă prinde repede şi am ceva drum până acasă.
- Asta n-ar fi o piedică, avem unde vă adăposti, slavă Domnului!
- Ar fi prea mult. Poate altădată.
Se ridică de plecare:
- Acum vă las. Ai grijă de el, Cristina! mai zice el, făcându-şi cu degetul un cerc pe obraz.
Marin îl duce până la poartă.
- Am uitat, ăsta-i pentru gemenii tăi, zice Ilie şi-i pune în braţe pepenele abia cumpărat, apoi salută cu două degete şi păşeşte domol către gară, căutând din ochi acel motan vagabond. Nu-l zăreşte nicăieri, în schimb, un cârd de câini mari şi mici îl adulmecă din ce în ce mai de-aproape. Ilie păşeşte calm cu ochii în patru. Nu că i-ar fi frică, dar tot îl trec fiori pe şira spinării. Javra mai mare, probabil starostele haitei, trece prin lateral şi se proţăpeşte în faţa lui rânjind. Ilie se opreşte neştiind ce să facă şi deodată zăreşte motanul cel alb, zburlindu-se în spatele dulăului. Pe loc, toată turma porneşte hămăind pe urma intrusului.
*
Umbra albă:
- Nimeni, niciodată nu e singur!
*
-->
Comentarii
OK , unii au noroc pe merit !
Ha! Adriane! Deși m-am ”străduit” îndelung, recunosc că nu-s pe-atât de singur pe cât merit
Asta-i ca asimptota tangentă la oblică
Felicitări!
concluzia e falsa !
Scuze pentru greşelile de postare. Întârzierea prea mare m-a făcut să cred că nu am apăsat butonul de postare.