Acasă la Cristea:
- Naşule, hai să-ţi arăt ceva.
- Văd că aţi făcut schimbări pe-aici.
- Ei, nu ştii cum sunt femeile?
- Ce vrei să-mi arăţi şi eu să nu ştiu?
- Nu te mai da aşa mare. Lumea a progresat şi mata nu vrei s-o vezi, nu că nu poţi.
- Casa asta a ta mă strânge de piept.
- Dar nici a matale nu-i mai mare.
- Da, mă, dar eu pot să ies în curte, să mă urc pe dealuri, pe când voi sunteţi arestaţi aici şi când ieşiţi, tot între pereţi de beton sunteţi.
- Hai să nu ne mai certăm. Uite, mi-am cumpărat un calculator nou.
- Aşa, şi?
- Ţi-l dau ţie pe cel vechi.
- La ce-i bun, pot câştiga bani cu el?
- La un moment dat se poate şi asta. - Cum?
- E mai complicat, dar pot să-ţi arăt cum să-ţi faci un cont facebook.
- Am auzit de asta. La ce foloseşte?
- Nu ţi-ar plăcea să-ţi regăseşti colegii din tinereţe şi să vorbeşti cu ei?
- Ia să vedem!
- Spune-mi un nume.
Ilie devine foarte interesat.
- Am avut nişte colegi despre care aş vrea să ştiu ce mai fac...
- Hai să-i căutăm.
Ilie dă un nume. Jumătate de oră s-au chinuit. Nici pe twitter, nici pe google, nimic.
- Cred că persoana asta nu există.
- Mă faci mincinos?
- Nu.
Alte nume, altă jumătate de oră şi tot nimic.
- Cred că au murit, zice Ilie..
- Toţi? Lipseşte cam multă lume din tinereţea matale. Crezi că merită să mai căutăm?
- Ia stai! Ai vreo bănuială?
- Matale de ce crezi că unii oameni nu apar în nici un fel? Or fi idioţi sau se ascund?
- Nu ştiu. Şi la ce mi-ar folosi?
- La nimic, dar e bine de ştiut.
- Povara de pe conştiinţa cuiva e o pedeapsă mai mare decât ne inchipuim. Ştii ce? Calculatorul tău nu mă încălzeşte deloc.
- Vrei să-l arunc?
- Îl faci cadou lui Marin, pentru copiii lui.
- Nu mi s-a părut că ar avea nevoie.
- Măi băiete, încă n-ai învăţat să vezi ce nu se vede?
- Şi zici că-i mai bine aşa?
- Ştii cum e, de unde dai de-acolo primeşti.
- Fie şi-aşa! Mie mi-e cam somn şi-am să mă duc dincolo. Mata rămâi aici, poate vrei să mai vezi câte cava pe la televizor. Ştiu că nu prea ai somn.
A doua zi, cu dimineaţa în cap, amândoi calcă poarta lui Marin. Îl găsesc învârtindu-se prin curte.
- Salutăm gazdele, începe Ilie, am venit să ne luâm rabla. S-au trezit băieţii?
- Încă nu, dar...
- Nu face numic, tot mai avem de făcut un drum şi dacă tot nu se trezesc, îi aşteptăm.
În timp ce Cristea se învârte pe lângă maşină, Marin profită şi întreabă cu grijă:
- Nea Ilie, eşti sigur că e bine, că nu te vor încurca băieţii? Ştii mata!
- Omule, m-am săturat de moşnegii de la poarta mea, le cunosc fiecare cută de pe faţă şi toate oasele care-i dor. Creierul lor e tocit şi gândurile-s toxice, nu că eu aş fi altfel. Simt că mă sfârşesc dacă nu schimb ceva. Vreau să-mi bucur sufletul cu puritatea copiilor, cu ei mă simt şi eu tânăr.
- Asta sună a testament.
- Nu. Mai degrabă a egoism. Nu mă gândesc la copii, cât la mine. Uite, vino şi tu cu ei şi dacă nu-ţi place, diseară vă aducem acasă. Acu, noi plecăm şi ne întoarcem în viteză, avem o surpriză pentru voi. Pânâ atunci mai gândeşte-te, nu mă supăr nici dacă mă dai afară. Bine?
În timp ce Ilie se instalează lângă şofer, Marin ridică braţele a neputinţă. Şi dinţii iar îl sâcâie.
Cei doi musafiri, pe care gazda nu reuşeşte să-i citească, scot maşina din curte şi poarta se închide în urma lor. Întors în casă, Marin se duce direct la oglindă. Nu vrea să recunoască, dar frica de dentist îl face să vadă în oglindă un cleşte enorm care-i apucă dinţii la nimereală şi-i smulge cu jumătate din falcă. Speriat, întoarce oglinda într-o parte. De bărbierit nici nu poate fi vorba.
- Cristina, oamenii ăştia vor să merg cu ei şi eu habar n-am cine sunt.
- Foarte bine, te duci şi aşa ai să-i cunoşti, ce mare lucru. Pe lumea asta or fi şi oameni de treabă.
- Eşti sigură?
N-apucă să primească răspuns şi se aude un claxon. Prin geam se văd cei doi intruşi în sufletele lor scoţând din porbagaj nişte cutii şi-apoi venind cu ele spre uşă.
- Repede v-aţi mişcat, zice Marin în timp ce închide uşa. Nu ştiu ce aveţi acolo, dar le puteţi pune pe masa din colţ.
- Am nevoie de o priză la îndemână, cere doctorul ca la el acasă, semn clar că a preluat din atitudinea lui Ilie.
Marin, puţin iritat, dar şi curios la culme să vadă ce Dumnezeu vor oamenii ăştia de la ei, aduce un triplu. Curând, monitorul se luminează, la fel şi feţele gazdelor.
- Nu se poate! exclamă Cristina, e prea mult şi noi n-am făcut nimic să merităm asta.
- Ba da. Aţi făcut doi băieţi care trebuie să crescă frumos.
Cristina se repede la Ilie şi-l pupă, repetă operaţia cu celălalt musafir, apoi îşi şterge coada ochiului cu degetul arătător. Cum toţi stau ca proştii, uitându-se unii la alţii, Ilie ia cuvântul:
- Să fiţi sănătoşi! E pentru copii. Dacă nu vă pricepeţi la maşinăria asta, o să vă instruiască donatorul, că eu sunt botă. Azi, însă, avem alte treburi. Daţi deşteptarea copiilor şi să mergem.
Cristina dispare în camera de alături şi revine alergând cu un braţ de haine în urma celor doi gemeni care năvălesc direct spre calculator, unde încep să butoneze la nimereală.
- Uşurel flăcăilor, o să-l faceţi praf înainte de vreme, încearcă Ilie să-i potolească. Treceţi la mama voastră şi vă îmbrăcaţi, plecăm în excursie.
- Vrem jocuri, vrem jocuri! strigă cei doi, ţopăind prin casă.
Până la urmă, Cristina reuşeşte să-i îmbrace şi să-i scoată afară, unde cei trei îi aşteaptă rezemaţi de gard.
Acasă, în sat, lângă stâlpul porţii, motanul Toto stă ca un sfinx şi patronează peisajul.
De cum coboară din maşină, gemenii se reped la motan, îl iau în primire şi sub motiv că-l drăgostesc, încep a-l smotoci în toate felurile. Amărâtul de motan nici nu clipeşte, deşi e torturat ca în evul mediu. Cu el în braţe, cei doi puşti o zbughesc spre grupul de copii ce se zbenguiesc mai încolo pe uliţă, uitând că sunt într-un loc străin.
Între timp, bărbaţii sunt luaţi la puricat de cele două femei.
Întâi Maricica:
- Unde aţi fost până acum, la curve?
Tăcere.
- Puteaţi să spuneţi că rămâneţi peste noapte, se răţoieşte femeia. Voi chiar ne luaţi de proaste?
Marin se face mic pe lângă Ilie, încercând parcă să se ascundă de „coana” Maricica. Nefiind obişnuit cu astfel de interviuri îşi pune încă o dată întrebarea dacă nu cumva a nimerit între nebuni sau el e un primitiv.
Ilie nu se oboseşte să răspundă femeii, în schimb îi explică lui Marin:
- Vezi? Asta-i lumea mea şi e pe cale să se ducă, urmează lumea voastră, care pare a fi plină de dobitoci şi ce-i mai rău e că nu faceţi nimic să o schimbaţi, la fel ca noi.
- Şi tu? intră Cristea în colimatorul inchizitoarei Maricica, Eşti la fel de ţăcănit ca ala de colo!
- N-ai putut să dai un telefon? îi sare şi Marta în ajutor.
- Hai, Marine, nu le băga în seamă, asta-i treaba femeilor, să dea din clanţă.
- Adică, noi suntem corul şi voi soliştii, se supără Maricica. Ei bine, să vedem cine vă dă de mâncare, că...
- Tu şi cu Marta, amândouă sunteţi nişte scumpe! Nu-i aşa, doctore? răspunde Ilie cuprinzându-şi nevasta în braţe.
- Bine, bine! se îndulceşte Maricica. La asta ştiu că eşti bun.
Conflictul fiind stins, femeile îşi văd de-ale lor, iar bărbaţii trec la inventarierea rezervelor din beciul lui Ilie.
*
Vara a trecut, la fel şi bucuria lui Ilie, copiii trebuind a se întoarce la casele şi scolile lor. Treburile toamnei fac trecerea timpului mai uşor de suportat, dar iată iarna. Ilie şi mai ales motanul, refuză înotul prin zloata de afară. Până când promisiunile de iarnă pentru primăvară ale primarului se vor împlini, Ilie şi motanul torc în acelaşi fotoliu bătrân căruia i se văd deja „coastele”. Ultima dată, Ilie a visat că lucrează la un drum neterminat. Acum visul se repetă şi-l trezeşte.
- Te pomeneşti că primăria s-a apucat de reparat drumul, îşi zice el şi iese la poartă.
- Rahat!
Se întoarce în casă. Simte cum se scurg zilele fără rost. Numai Maricica are mereu treabă şi asta îl face s-o invidieze. El cu cine să stea de vorbă? Doar cu motanul, dar şi el o ia razna prin sat din când în când, e februarie şi îşi caută vreo pereche lăsându-şi gazda să-şi aline singură tristeţea.
De la o vreme, motanul îl părăseşte tot mai des. Curios, Ilie iese la poartă să vadă încotro se îndreaptă, dar afurisitul se opreşte în mijlocul drumului şi se întoarce către el parcă spunând:
- Vrei să vezi unde mă duc? Hai cu mine.
Într-o zi, Ilie se enervează:
- Iaca vin, mâţă prăpădită! şi iese pe poartă.
Motanul porneşte la vale şi nu se opreşte decât la gară.
- Ăsta vrea să mă urce în tren! îşi spune Ilie uimit.
În gară soşeşte un tren, nimeni nu coboară, nimeni nu urcă şi trenul pleacă. Motanul îl ocoleşte pe Ilie şi o ia la fugă pe uliţă în sus.
- Asta-i prea de tot, motane! Mă laşi baltă acum când mă lasă picioarele?
E din ce în ce mai obosit şi mersul începe a-i semăna cu al unui om beat. Ajuns acasă, se trânteşte în fotoliu. Văzându-l abia mergând, Maricica intră în cameră după el.
- Ce-i cu tine, omule?
- Nu ştiu. Aşa deodată...
Fruntea i se umple cu şiroaie de transpiraţie.
- Mi-e cald. Tu, Maricică, ai grijă cum îţi programezi moartea să nu mori inaintea mea şi să trebuiască să-mi caut altă nevastă.
- Păi ce, eu ştiu când mor?
- Bună ziua lapte acru, treaba e să nu mori înaintea mea. Dă-mi nişte apă!
Femeia îl aduce o cană cu apă. Ilie bea şi amuţeşte. Văzându-i faţa ca de hârtie, Maricica se alarmează. Îl scotoceşte prin buzunare şi-i ia telefonul.
- Alo, Marta, finul e acolo?
- Nu, e la spital. De ce?
- Ilie nu se simte bine. Ce să fac?
- Vin eu imediat, să stea liniştit.
După un consult sumar, Marta îi spune naşei:
- Aşa nu pot spune mai nimic. Are nevoie de spitalizare, având în vedere antecedentele. Îl iau cu mine.
Marta îl îmbarcă pe Ilie în vechea maşină a lui Cristea şi porneşte spre spital, lăsând-o în poartă pe biata Maricica să-şi frământe mâinile în şorţul de la brâu.
La spital Cristea intră în priză:.
- Marta, cred câ îţi dai seama, trebuie operat pentru a închide fisura pe care ai văzut-o şi tu pe monitor, altfel...
- Păi, ce mai aştepţi?
- Nu pot, nu am echipa completă, îmi lipsesc doi asistenţi, sunt în concediu pe undeva.
- Nici să nu te gândeşti la mine. Eu sunt prea implicată afectiv. În plus, mi-ar cauza şi mie...
- Nu mai avem timp. Trebuie să facem ceva. Acum!
- Am o idee! Sunt aici studenţii din anul şase, sunt sigură că vom găsi cel puţin doi doritori să te asiste.
Frecându-şi bărbia, Cristea hotărăşte:
- Aşa facem! Tu alegi studenţii.
Întervenţia decurge bine până la un punct, apoi Ilie dă semne că nu vrea să se mai întoarcă acasă. Manevrele echipei se complică. Unul dintre studenţi capotează şi începe să tremure.
- Hai, Radule, nu acum! Avem nevoie de tine!
Degeaba. Radu se prăbuşeşte pe un scaun.
- Domnule doctor, nu mai pot. Am văzut moartea acestui om! O să mor şi eu.
*
Umbra Albă închide monitorul. Motanul cel alb dispare în neant.
*
Ilie trece într-o altă lume a doua zi fără ca cineva să aibă o vină anume. Numai Radu nu-şi poate împăca sufletul cu ideea unui eşec.
- Sunt o balegă! se autodefineşte el în faţa colegilor. N-aş fi crezut să mă ia cu leşin la vederea unui torace deschis. De ce m-oi fi înscris la medicină!?
Celălalt asistent încearcă să-l ajute:
- După şase ani de studii, întrebarea nu-şi mai are rostul. Crezi că eşti primul cu astfel de probleme? Faci şi tu ce-au făcut şi alţii.
- Ce-au făcut?
- Uite, soţia doctorului Cristea a rămas cardiolog, dar fără chirurgie.
- Nu înţelegeţi că nu pot? Acel om a murit din cauza neputinţei mele. Încă mai tremură carnea pe mine, încă mi-e mintea ocupată cu vinovăţia mea.
- În cazul ăsta, trebuie să-ţi faci programare la un psiholog.
*
În ziua următoare, Radu nu se prezintă la cursuri.
- O fi ascultând de sfatul nostru şi acum e în şedinţă cu vreun psiholog, îşi dă cu părerea cineva.
- S-au şi-a luat vacanţă, adaugă altul. Băiatul e deranjat rău! Voi n-aţi băgat de seamă?
Ultimul vorbitor are dreptate. Radu e deranjat rău de tot. Un taxi îl duce până în marginea oraşului şi îl lasă în apropierea unei bariere de cale ferată.
- Aveţi teren prin zonă? îl întreabă taximetristul în timp ce–şi întoarce maşina.
Neprimind nici un răspuns, şoferul ridică din umeri şi pleacă.
Radu se aşează pe marginea şanţului şi stă. Ore întregi stă şi numără vagoanele trenurilor care trec. Chiar acum se apropie un tren de marfă. Sare în picioare şi se apropie periculos de mult de calea ferată. Trenul trece, iar el îi priveşte năuc roţile.
„Dacă aş fi între ele, aş arăta mai rău ca nea Ilie!”
Gândul îl face să se cutremure şi rămâne stană până trec toate vagoanele. Taximetristul, care trecuse de mai multe ori pe acolo, opreşte şi-i strigă:
- O să te agaţe vreo sârmă atârnată din vreun vagon!
Radu se întoarce spre el şi strigă:
- Stai! Du-mă înapoi!
*
- Mda! mormăie Umbra Albă.
-->
Comentarii
Oau! Iată c-am terminat de citit şi această proză. Citit cu mare drag,