Versuri Elisabeta Branoiu
Cât a fost de bine în ospeţie la Tine!
Câtă înfiorare a cuprins inima mea,
contemplând, odinioară, frumuseţea Ta!
Sub măreţia unui Palat minunat!
am văzut sublimă măreţia Chipul Tău, drag,
şi am descoperit adâncul
înţelepciunii Tale creatoare!
Cine ar fi reuşit, a Te descrie, oare?!...
Am gustat de la Cina Ta binecuvântată
felurimea înmirezmată a poamelor,
dulcea miere aromată.
Dar mai dulce ca mierea, am aflat Glasul iertării
în frumuseţea negrăită a Tale solemne chemări.
Ca un şuvoi năvalnic,
s-a revărsat peste mine, a Tale iubiri...
când am văzut aruncând
pecetea peste a noastre firi,
dezvăluindu-Ţi puterea,
în legile ce cârmuiesc omenirea.
Ooo!!... Cum ar fi strălucit
frumoasele suflete a toată făptura,
în Veşnicia Ta,
unde domneşte pacea şi lumina !?...
Dar, întreaga fire a murmurat adânc
despre proorociile Tale, pline de tâlc!!
Crucea mea a fost mult prea grea!
- Cu nimic n-am putut ajuta.
Acum, împrejur, nu-i decât întuneric,
furtunile vieţii, sunt de temut!
Ce palidă şi tristă pare viaţa, acum,
când ale Tale, cele mai înalte visuri,
s-au spulberat pe drum!
În ceasul tihnit al înserării,
voi fi ca ultima rază de soare ce apune,
Voi regreta clipa de a Te cunoaşte
că nu Te-am slujit, aşa cum se cuvine !
Te-ai mâniat! M-ai părăsit!
N-ai mai vrut să asculţi,
rugăciunile umile
ale unui suflet înduioşat şi trist.
-->
Comentarii