17. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Lăcrămioara – Lacrima Maicii Domnului
A fost odată ca niciodată, de când viorelele vopseau cerul în albastru și lăcrămioarele clopoteau la fiecare adiere de vânt.
Era primăvară în grădina tăcută de la marginea unui sat din vechea Iudee. Diminețile veneau încet, ca niște rugăciuni nerostite, iar roua se așternea peste iarbă ca o binecuvântare.
Sub un tufiş de frunze late, într-un loc unde lumina cădea blând, trăia o floare mică, abia ivită din pământ. O chema Almira. Nu avea încă clopoței albi. Era doar o tulpină verde, timidă, care simțea în pământ ceva ce nu știa să numească: o tristețe veche, dar și o promisiune.
— Pământule, de ce ești atât de tăcut? întrebă ea într-o dimineață.
Pământul răspunse cu voce joasă:
— Pentru că astăzi lumea poartă o durere mare.
— Ce durere?
— Durerea unei mame.
Almira nu înțelegea. Era prea tânără pentru a ști ce înseamnă lacrimile oamenilor.
În acea zi, cerul rămase cenușiu, iar vântul abia îndrăznea să miște frunzele.
Pe un drum îngust, aproape de grădină, trecea o femeie îmbrăcată simplu, cu chipul palid și ochii adânci. Numele ei era Maria. Nu mergea repede. Pașii ei erau grei, ca și cum fiecare pas purta o amintire.
Almira o privi.
— Cine este? șopti ea.
— Este Mama durerii, spuse Pământul.
Maria se opri lângă grădină. Se așeză în genunchi, ca și cum picioarele nu o mai puteau ține. Cerul părea să tacă împreună cu ea. În ochii ei se adunau lacrimi care nu voiau să cadă.
— Fiul meu… murmură ea.
Almira simți că aerul se schimbă. Nu era doar tristețe. Era iubire atât de mare încât devenea lumină. Prima lacrimă căzu. Când atinse pământul, Almira tresări. O căldură blândă îi străbătu rădăcinile.
— Ce este aceasta? întrebă ea.
— Este durerea care iubește, răspunse Pământul.
A doua lacrimă căzu. Din tulpina verde a Almirăi începu să se formeze un mic mugur alb.
— Mă schimb… spuse floarea cu mirare.
— Te naști cu adevărat, murmură Pământul.
Maria plângea în tăcere. Lacrimile ei cădeau una câte una, fără zgomot. Cu fiecare lacrimă, din tulpina Almirăi apărea un mic clopoțel alb, delicat, ca o picătură de lumină.
— De ce devin astfel? întrebă floarea.
— Pentru că lacrimile acestea nu sunt doar durere. Sunt iubire care nu se sfârșește.
Când Maria își ridică privirea spre cer, clopoțeii erau deja acolo, tremurând ușor în aerul primăverii. Ea îi zări. Pentru prima dată în acea zi, pe chipul ei trecu o lumină.
— Ce flori sunt acestea? șopti ea.
Almira își legănă clopoțeii. Parfumul ei era discret, aproape ca o amintire. Maria întinse mâna, dar nu rupse floarea. Doar o atinse ușor.
— Par niște lacrimi… spuse ea.
— Sunt lacrimile tale care au învățat să cânte, răspunse Pământul, deși ea nu auzi cuvintele.
Vântul, care ascultase totul, trecu ușor printre frunze. Clopoțeii se legănau ca niște mici clopote de cristal. Sunetul lor era aproape imperceptibil, dar în liniștea grădinii părea o rugăciune.
— Cum mă vor numi oamenii? întrebă Almira.
— Lăcrămioară, spuse Pământul.
— Pentru că sunt lacrimi?
— Pentru că ești lacrima care aduce speranță.
Maria se ridică. Chipul ei era încă trist, dar în ochii ei apăru ceva nou: o liniște. În timp ce se îndepărta, clopoțeii Almirăi se mișcară ușor, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva.
— Nu pleca fără să știi… murmură floarea.
Dar Maria deja dispărea pe drum. Pământul continuă:
— Ea știe.
Zilele trecură. rimăvara își deschise larg porțile. Grădina se umplu de verde și de lumină. În jurul Almirăi apărură alte tulpini. Fiecare purta aceiași clopoței albi, ca niște lacrimi devenite parfum.
— Suntem multe acum, spuse una dintre ele.
— Pentru că iubirea nu rămâne singură, răspunse Almira.
În fiecare primăvară de atunci, lăcrămioarele înfloresc în liniște. Clopoțeii lor albi nu strigă. Nu cer nimic. Doar răspândesc un parfum care pare să spună ceva vechi, dar blând: că din lacrimile cele mai grele se poate naște întoarcerea fericirii.
Iar când vântul trece prin ele, sunetul abia auzit al clopoțeilor seamănă cu o rugăciune.
Şi încălecai pe-un ghiocel și mă dusei în Rai la el.
Şi-am încălecat pe-un fir de măcriș, să fiți sănătoși, ca ai mei cocoşi.”
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii