18. (eseu, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Calendarul florilor visătoare - povestiri din jurnal
Eseurile Dorei - Cântecul care trezeşte lumea
Confesiunea dimineții în care au revenit păsările
Motto: „Uneori primăvara începe cu o singură notă de cântec.”
În unele dimineți de primăvară mă trezesc înaintea luminii. Nu pentru că aș avea un motiv anume, ci pentru că aerul însuși pare să mă cheme afară. Există în acele ore timpurii o liniște care nu seamănă cu liniștea nopții. Este o liniște care așteaptă ceva.
În dimineața aceea, cerul era încă palid, iar orizontul avea culoarea perlei. Am deschis fereastra și am simțit aerul răcoros al începutului de aprilie. Grădina dormea încă. Frunzele abia apărute stăteau nemișcate, iar florile de prun păreau suspendate în lumină. În aer plutea acel parfum delicat pe care îl au pomii înfloriți dimineața devreme.
Am ieșit afară desculță. Pământul era umed de rouă, iar iarba îmi atingea tălpile cu o răcoare plăcută. Cerul începea să se lumineze, dar lumea era încă aproape tăcută. Aproape. Pentru că atunci s-a auzit primul sunet. Un tril scurt, clar, ca o picătură de lumină.
Am ridicat privirea. Pe una dintre ramurile prunului stătea o pasăre mică. Penajul ei era simplu, dar cântecul pe care îl scotea era atât de limpede încât părea că deschide cerul. Am rămas nemișcată.
Bunica îmi spunea că există un moment în fiecare primăvară când păsările se întorc și încep să cânte împreună. În acel moment, spunea ea, lumea se trezește cu adevărat. Atunci nu înțelegeam pe deplin ce voia să spună. Dar în dimineața aceea am simțit că avea dreptate. După primul tril a urmat altul. Și încă unul. În câteva minute, grădina s-a umplut de sunete. Păsările se trezeau una câte una, iar fiecare aducea cu ea o nouă notă.
Un cântec mai înalt. Un fluier scurt. Un tril lung, melodios. Cerul devenise o orchestră. Am zâmbit. Păsările sunt primele muziciene ale primăverii.
Ele nu cântă doar pentru ele însele. Cântă pentru lume, pentru pomii care înfloresc, pentru insectele care se trezesc și pentru oamenii care au uitat uneori să asculte. M-am așezat pe banca de lemn din grădină și am privit ramurile. Pe lângă prun au apărut și altele.
Două rândunele au trecut în zbor, desenând arcuri rapide în aer. Aripile lor subțiri tăiau lumina dimineții cu o eleganță aproape perfectă. Rândunelele au ceva magic. Ele nu apar niciodată singure. Când vine prima, știi că în curând cerul se va umple de zbor.
Se spune că în vechile mituri rândunelele erau mesagerii primăverii. În unele povești, ele erau chiar sufletele oamenilor care se întorceau pentru o vreme pe pământ. Poate de aceea zborul lor are ceva nostalgic.
Am privit cum una dintre ele s-a așezat pe marginea acoperișului. A scos un sunet scurt, aproape vesel. Și atunci s-a auzit cucul. Cântecul lui a venit de departe, dinspre pădure. Era acel sunet clar, repetat, care pare să măsoare timpul primăverii. Cucul cântă întotdeauna ca și cum ar număra ceva.
În copilărie obișnuiam să întreb:
— Câte primăveri mai am?
Și număram câte chemări ale cucului auzeam. În dimineața aceea nu am mai numărat. Am ascultat doar. Cântecul lui se răspândea peste câmpuri și peste grădini ca un ecou al timpului care începe din nou.
În jurul meu lumea devenea tot mai vie. Albinele ieșiseră din stup și zburau deja printre flori. Frunzele tremurau ușor în adierea vântului. Iar păsările continuau să cânte.
Am închis ochii. Uneori, când asculți cu adevărat natura, ai impresia că muzica ei vine dintr-un loc foarte vechi. Ca și cum acest cântec ar fi existat cu mult înaintea noastră și va continua mult după ce noi vom dispărea.
În acel moment mi-am imaginat ceva. Mi-am imaginat că primăvara este o regină invizibilă care se întoarce în fiecare an pe pământ. Când sosește, ea nu vorbește. Trimite păsările. Ele sunt mesagerii ei. Cântecul lor este vestea că lumea poate începe din nou.
Am deschis ochii și am privit cerul. Soarele se ridicase deja deasupra dealurilor, iar lumina lui făcea ca frunzele tinere să pară transparente. Rândunelele zburau în cercuri largi, iar cântecul păsărilor devenise o adevărată simfonie.
Am simțit atunci o bucurie simplă. Nu era o emoție puternică, nu era o fericire explozivă. Era ceva mai liniștit. Ca o certitudine. Certitudinea că viața se întoarce mereu.
Primăvara are darul de a ne reaminti acest lucru. În fiecare an, fără să obosească, fără să întârzie. Păsările se întorc. Florile se deschid. Cerul se umple de cântec. Și undeva, în adâncul inimii, ceva din noi începe din nou să viseze.
Am rămas mult timp în grădină în acea dimineață. Ascultând. Pentru că uneori cel mai frumos lucru pe care îl putem face primăvara este să nu spunem nimic.
Doar să ascultăm cântecul care trezește lumea.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii