Lasă-l!
De multe ori, de cele mai multe ori când greutățile apăsătoare mă sufocă, merg la mânăstirea Cozia, ca și acum de altfel.
La vecernie am adormit adânc în fața altarului.
Am adormit rugându-mă! Un zgomot liniștit mi-a „circulat” prin trup.
Printre miros de smirnă, tămâie și lumânări, aud cum îngerii se neliniștesc în icoane.
Cu mâna umbră la ochi, citesc pisania bătrână și pictura veche din naos și pronaos. Îngerii coborau din rame să adune praf de păcate din florile covorului de pe dușumea.
Adunau și se rugau. Mă rugam și eu fără să-i văd.
Câțiva arhangheli au adus o măsuță și au așezat-o în fața altarului. Se pregăteau să-l primească pe Domnul!
Și, iată, Domnul, a venit! Cu barbă mare, albă, ochi albaștrii pătrunzători, haine vechi, ponosite, zdrențuite și mâinile încrucișate, privește adânc în bolta mănăstirii. Se uita spre boltă și murmura o rugăciune făcându-i pe toți sfinții de pe pereții bătrâni să coboare la slujba de seară.
Și eu mă rugam!
Deodată, Domnul s-a așezat la măsuța ridată de vremuri adânci, adusă de arhangheli.
Citea, iar sfinții pereților și îngerii din rame, în genunchi, se rugau.
Duhul lui Mircea asculta de sub piatră vecernia condusă de Domnul.
Ce s-a dus timpul!
De-abia au trecut 600 de ani de când marele voievod a fost adus aici.
Frumușică cifră, 600! Parcă ieri s-antâmplat! Mă-nchin și mă rog, pe când afară (vorba lui Grigore Alexandrescu de deasupra muzeului… „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:/ Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,/ Ș-ale valurilor mândre generații spumegate/Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.”), Oltul se reazemă de zidul sfintei mănăstiri.
În plină slujbă dumnezeiască, un înger cu haine rupte, se apropie de mine și mă poftește afară.
-De ce, îngân eu copleșit de teamă furibundă? Am venit să mă rog!
-Degeaba te rogi, vei primi doar ceea ce meriți!
-Știu, îngerule, dar eu nu mă rog pentru mine! Mă rog să-i ierte Domnul pe ceilalți! Să-i ierte și să-i ajute!
Merge și-i spune asta moșului ce conduce slujba.
Lasă-l, îl aud pe Domnul!
Zic și eu… în gând, Doamne, de-mi asculți ruga, înseamnă că te uiți și la mine!
Of, Cozie, Cozie, casa mea!
Bătrână ca Mircea mă primești să recit cu pioșenie rugăciuni…
Iartă-i, Doamne!
Ajută-i, Doamne!
Moșul continua să se roage, sfinții și îngerii îmbrăcați în haine rupte de vremuri multe se rugau, se închinau.
Văzându-i lacrimile șiroind în barbă, m-am apropiat de Domnul să i le șterg.
Cu prosop de borangic și cu mâneca ștergeam cu teamă și sfială lacrimile Domnului.
În urma lor, ce credeți că am observat?
Erau poeziile mele, Mama și Tata.
24032018 – Mănăstirea Cozia
Primăvară cânt de flori
Mi se dezbrăcă de iarnă, timpul primăverii.
În Aurora-i specifică, Prințesa Verde intră galeșă pe gura de râu cu Săptămâna Patimilor în ilicu-i verde. Își flutură liturgic rochița verdelui crud cu dinții de miel. Dinspre livada pestriță, un pâlc de muguri tocmai s-a repezit pe crengi somnoroase în mireasmă de anotimp nou. În cântece de Înviere, sosește-n toiagul de trandafir smirna și culoarea ce va învelii ouăle Sfintelor Paște.
La verdele pomilor și al ierbii încă lucrează Domnul la o acuarelă de colecție. Rândunicile își aranjează rochițele, cucii își scot din vechile scorburi ecourile lăsate la iernat, pe care le prepară apoi în cântece de vestire a Imensului verde.
Nerăbdători, bobocii florilor de caiși, de cireși se zbat în așternuturi. Greu mai pot fi stăpâniți în acoperișul maternal. Soarele le mângâie genele. Ating cu sfială fereastra casei și-n rugăciune angelică, cu ochii-n roua lacrimii, întreabă somnoroși: De ce a trădat Iuda?
Baba iarnă și-a lepădat blana. Zdrențe, zdrențe se mai zăresc pe la dosuri de dealuri. Bătrână, cu vremuri multe-n iarmaroace reci, se retrage-n bârlog pentru primăvărat, vărat și tomnat.
Acum iezii țâștesc prin țancuri. Verdele cu dinții de miel se rostogloește-n văzul ochilor și-n aburul pământului.
Multe zbateri în Săptămâna Patimilor…
Va învia Hristos?
Da! Hristos a Înviat!
03042018 – B. Olănești
-->
Comentarii